Introducerea pustii-mitraliere in dotarea armatei romane


 

Deşi pentru publicul larg imaginea Primului Război Mondial este reprezentată de soldaţii vegetând în tranşee insalubre sau de şirurile de soldaţi în atac decimaţi de mitralierele inamice, în realitate acesta a reprezentat o epocă de mutaţii importante pe plan social-politic şi militar. În domeniul armamentului au apărut noi elemente, precum folosirea avioanelor de vânătoare şi a celor de bombardament, a armei chimice, a tancului ş.a., iar în domeniul armamentului infanteriei a fost folosită, în premieră pe cîmpul de luptă, puşca-mitralieră.
Primele modele au fost fabricate concomitent în Franţa şi în Germania în anul 1915, iar în prima jumătate a anului 1916 s-a generalizat utilizarea lor pe Frontul de Vest. Dacă mitralierele grele aveau un caracter defensiv, puştile- mitraliere puteau fi folosite în ambele faze ale unei operaţiuni militare, în atac dovedindu-se eficiente pentru „curăţarea” tranşeelor inamice în momentul cuceririi acestora. De-altfel, puşca-mitralieră din dotarea armatei americane era poreclită „Thompson broom” (mătura Thompson). Prima bătălie importantă în care au fost folosite puştile-mitraliere a fost sângeroasa încleştare de pe râul Somme (1 iulie – 18 noiembrie 1916), unde, se spune, că 60.000 de militari britanici au fost ucişi într-o singură zi de luptă. Să reamintim faptul că tot în cadrul aceste bătălii, în ziua de 15 septembrie 1916, au fost utilizate, de către armata britanică, primele tancuri.
Participarea armatei române la Primul Război Mondial a făcut necesară asimilarea unor noi arme utilizate de către armatele aliate. Acest proces a avut loc în circumstanţele dramatice în care se afla România în prima jumătate a anului 1917. Retrase pe o treime din teritoriul Vechiului Regat, autorităţile politice şi militare au depus eforturi susţinute pentru reconstrucţia armatei române, după pierderile uriaşe din timpul dezastruoasei campanii a anului 1916.
Pe lângă refacerea materialului uman, în primele luni ale anului 1917 s-a pus un mare accent şi pe înzestrarea trupelor cu un armament modern. Trebuie să reamintim aici că, potrivit Convenţiei militare din 4/17 august 1916, Antanta se obligase să furnizeze zilnic părţii române 300 de tone de muniţii şi material de război, nerespectarea acestei clauze constituind una din cauzele înfrângerii armatei române. În 1917, această situaţie nu s-a mai repetat, aprovizionarea făcându-se în bune condiţii, astfel că până la jumătatea acestui an au fost livrate din Franţa 150.000 de puşti , 1.760 de mitraliere, 1.300.000 de grenade, 392 de piese de artilerie, 100 de avioane, iar din Marea Britanie 1.976 de mitraliere, 108 puşti–mitraliere şi 28 de piese de artilerie.
Procesului de instruire al militarilor români cu noile tipuri de arme s-a efectuat rapid, sub presiunea timpului, deoarece, odată cu venirea primăverii, era de presupus că trupele austro-germane vor relua ofensiva. Un exemplu în acest sens îl constituie introducerea puştii-mitralieră în dotarea unităţilor de infanterie. Acest proces a fost perfectat printr-o adresă, din 22 februarie/7 martie 1917, a generalului Henri Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze în România către generalul Constantin Prezan, şeful Statului Major General, prin care se anunţa apropiata sosire în România a unui prim lot de 500 de puşti-mitraliere franceze, model Chauchat 1915, numite astfel după ofiţerul francez care a prezidat comisia care a decis adoptarea acestei arme de către armata franceză.
Dotată cu un încărcător semicircular cu 20 de cartuşe, putea atinge o cadenţă de 350-400 de lovituri pe minut, cu o bătaie de 250 de metri. Fiabilitatea armei era destul de mediocră în comparaţie cu puştile-mitraliere germane sau englezeşti, acest lucru datorându-se poate şi faptului că firma producătoare, înainte de război, era profilată pe fabricarea bicicletelor!
Lotul sosit în România era însoţit de patru militari francezi cu rol de instructori, conduşi de locotenentul Felix Boyet. Aceştia şi-au desfăşurat activitatea, într-o primă fază, în perioada 5 mai-31 iulie 1917, în şcoala de instrucţie înfiinţată în localitatea Sodomeni, lîngă Paşcani, unde se efectuau cursuri de instruire cu o durată de 15 zile. Această şcoală funcţiona în cadrul Secţie Operaţii a Marelui Cartier General (M.C.G.). Primele trei serii trebuiau să pregătească instructori pentru şcolile divizionare. După formarea acestora, iniţierea în folosirea puştii-mitralieră se făcea la şcolile din cadrul diviziilor şi regimentelor, şcoala centrală organizând doar cursuri de perfecţionare în domeniu, cu o durată de trei zile pentru comandanţii de regimente, batalioane şi companii. Un detaliu interesant: militarii stângaci erau excluşi de la întrebuinţarea acestei arme.
O mărturie privind zelul militarilor români de a deprinde mânuirea acestei arme o avem de la generalul Constantin Dragu. Un căpitan francez, instructor la şcoala de pe lângă Divizia 13 infanterie, fiind întrebat cît timp este necesar pentru un ciclu de instrucţie, a răspuns că minim 20 de zile deşi, oficial, se acordaseră 15 zile. După numai 10 zile, ofiţerul francez le-a spus, cu mare bucurie, camarazilor români:„Misiunea mea este îndeplinită, soldaţii dumneavoastră se aseamănă de minune cu ai noştri şi sunt mai îndrăciţi poate în a prinde instrucţia”.
Problemele rezultate din utilizarea puştii-mitralieră în timpul bătăliilor din vara anului 1917 sunt prezentate în Ordinul Circular al M.C.G din 18/31 august 1917 în care este semnalată pierderea, în timpul luptelor, a 387 de astfel de arme. Se opina că numărul mare de pierderi se datora în parte neglijenţei, precum şi faptului că nu soldaţii nu înţeleseseră înţeles îndeajuns utilizarea puştii-mitralieră: „Într-adevăr puşca-mitralieră pare a fi considerată mai mult ca o armă individuală pe care cel ce o poartă se crede îndreptăţit să o arunce în toiul luptei, ţinând seamă numai de comoditatea lui personală şi nu ca o armă a unităţii, folositoare tuturor şi, prin urmare, de care toţi la rigoare trebuiau să răspundă şi să se îngrijească […]. Se va atrage în special atenţia asupra faptului că puşca – mitralieră este în realitate arma companiei căreia îi este afectată şi nu a individului ce o poartă şi că, prin urmare, toţi sunt datori să o salveze la ocazie, aşa cum servanţii unui tun sau ai unei mitraliere sunt obligaţi să salveze piesele pe care le deservesc. Este inadmisibil ca dispariţia unui puşcaş-mitralior să atragă după sine neîntrebuinţarea armei sale. Orice armă al cărei puşcaş-mitralior fost scos din luptă va fi deîndată ridicată şi utilizată din nou. Portul puştii-mitraliere trebuie să fie râvnit de oameni şi considerat o onoare”.
Pe de altă parte, un referat al Secţiei Operaţii din cadrul M.C.G,din septembrie 1917 menţiona faptul că personalul instruit în mânuirea puştii- mitraliere „a dispărut în lupte sau s-a redus cu desăvârşire”, astfel că se impunea reluarea activităţii Şcolii centrale de la Sodomeni prin instruirea urgentă a două serii de militari.
La 17/30 octombrie 1917 Felix Boyet, avansat între timp căpitan, se adresează maiorului Andrievici, şeful Biroului Operaţii din cadrul secţiei omonime a M.C.G. propunându-i ca Şcoala centrală de puşcaşi mitraliori să preia şi instrucţia ofiţerilor şi subofiţerilor la nivel de regiment, întrucât centrele de instrucţie divizionare nu funcţionau satisfăcător.
Ca o recunoaştere a meritelor sale, la 27 decembrie 1917/9 ianuarie 1918, şeful Biroului Operaţii din M.C.G. propunea decorarea căpitanului Felix Boyet cu ordinul „Steaua României” în grad de cavaler.
Şcoala centrală de puşcaşi-mitraliori a funcţionat până la 1 aprilie 1918, fiind desfiinţată în urma măsurilor de demobilizare a armatei române stabilite prin tratatul de pace pe care România a fost nevoită să-l încheie cu Puterile Centrale la 24 aprilie /7mai 1918, în urma ieşirii din război a Rusiei.
Asimilarea în scurt timp de către militarii români a noilor tipuri de arme care le-au parvenit în prima jumătate a anului 1917 a demonstrat capacitatea organismului militar românesc de adaptare la cerinţele epocii, calitate pe care o vedem şi astăzi când armata română trebuie, încă o dată, să se sincronizeze cu cele mai moderne armate ale lumii.

Lucian DRĂGHICI ( articol publicat   în e-istorie)

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Arme, istorie, Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s