Arhive lunare: Iunie 2012

Zilele Cetăţii Neamţ” – ediţia a XII-a

      De mâine, mare veselie la Târgu Neamţ.  Ne pregătim pentru mici şi bere, fiindcă activităţi sunt cu duiumul. Cu siguranţă vor veni mii de turişti din toate colţurile lumii pentru a participa  în aceste zile la programul pregătit de comunitatea locală.

Deschiderea oficială a Zilelor Cetăţii Neamţ va avea loc sâmbătă, 30 iunie 2012 la orele 11.00.

    Mai jos aveţi programul evenimetului  publicat pe site-ul viziteazaneamt.ro.

Sâmbătă, 29 iunie 2012, orele 11.00 – 20.00
Muzeul Cetatea Neamţ

Deschiderea manifestarii
Moment muzical folcloric: Corala “Bazil Anastasescu”
Conferinte:
Ştefan cel Mare – 555 de ani de la urcarea pe Tronul Moldovei
Stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare
Lansare de carte
Vernisaj expoziţie Ştefan cel Mare – 555
Vizionare de filme istorice
Priveghere în Paraclisul “Sf Nicolae”
Trubaduri pe malul Ozanei cea frumos curgătoare …  (concert Cristi Lazăr)
Parcul de sub Cetate
Târgul meşterilor populari

Duminică, 1 iulie 2012, orele 11.00 – 20.00
Muzeul Cetatea Neamţ

Sfânta Liturghie
Cuvântul invitaţilor
Spectacol
Fanfara Casei Culturii “Ion Creangă”
Corul “ASngeli” al Bisericii “Sf. Halarambie”
Recital de muzică şi poezie
Ansamblul folcloric “Ozana” al Casei Culturii “Ion Creangă”
Teatru de păpuşi tradiţionale
Vernisajul expoziţiei Artiştii Cetăţii
Audiţii muzicale
Vizitarea expoziţiei permanente
Biserica “Sf Halarambie”
Lansari de carte
Parcul de sub Cetate
Targul mesterilor populari

Sute de turişti vin, în special vara, la Cetatea Neamţ

Un comentariu

Din categoria evenimente, Uncategorized

Comemorarea tragicei zile de 28 iunie 1940 la Bucureşti şi Chişinău

       DSC0410 300x184 [FOTO] Protest de comemorare a victimelor ocupației rusești în Basarabia

   Mare  zarvă astăzi în faţa ambasadei  ruse de la Chişinău şi  în Piaţa Victoriei de la Bucureşti. Acţiunea a avut drept scop comemorarea  tragicei  zile de 28 iunie 1940, când Basarabia a fost ocupată de către  sovietici.28 iunie Mars unionist La Chişinău protestatarii au scandat și au  afișat lozinci cu mesaje unioniste, dar și împotriva armatei ruse, prezentă pe teritoriul Republicii Moldova.

   De cealaltă parte a ambasadei, rusofonii  au au scandat ”Mulțumim Rusia” sărbătorind  Ziua Eliberării Basarabiei de sub „ocupaţie română”. Toată acţiunea  s-a terminat cu bine,   poliția intervenind  la timp  liniştind  spiritele.
DSC0384 300x199 [FOTO] Protest de comemorare a victimelor ocupației rusești în Basarabia  DSC0351 300x199 [FOTO] Protest de comemorare a victimelor ocupației rusești în Basarabia
DSC0373 300x199 [FOTO] Protest de comemorare a victimelor ocupației rusești în Basarabia  DSC0415 300x199 [FOTO] Protest de comemorare a victimelor ocupației rusești în Basarabia 

DSC0376 300x180 [FOTO] Protest de comemorare a victimelor ocupației rusești în Basarabia

(imaginile au fost preluate de pe curaj.net şi inconstantin.ro)

Scrie un comentariu

Din categoria Basarabia, Uncategorized

Vas ceramic cu inscripţia Petre, la Capidava

   În cadrul proiectului “Exponatul lunii”, Muzeul Naţional de Istorie a României anunţă vernisajul micro-expoziţiei „Vasul ceramic cu inscripţia Petre, de la Capidava”, vineri, 29 iunie a.c., ora 12.00, la sediul instituţiei din Calea Victoriei nr. 12.

Micro-expoziţia temporară prezintă publicului, unul dintre cele mai interesante exponate din patrimoniul muzeului: un vas ceramic cu inscripţie, datând de la finalul veacului X p. Chr.

Descoperirea artefactului se remarcă printr-o serie de coincidenţe curioase. Se întâmpla la poalele cetăţii Capidava, din Dobrogea, pe malul Dunării, în 1967. Vasul a fost găsit de un localnic dintr-un sat alăturat, din Topalu, sătean pe nume Petre, obiectul ceramic fiind căzut din malul unei secţiuni arheologice de pe sectorul pe care lucra arheologul Petre Diaconu. Pe vas erau imprimate litere greceşti, în lutul moale, înainte de ardere, iar singurul cuvânt întreg era… Petre!

Descrierea inscripţiilor face obiectul comentariilor în materialele însoţitoare ale expoziţiei. Cât despre numele PETRE, el poate fi interpretat în două maniere concurente. Majoritatea specialiştilor români au atras atenţia că forma numelui este specifică numai limbii române, nu limbilor slave – bulgarei, de pildă, fiindcă la Dunărea de Jos exista o importantă populaţie bulgară –, dar nici limbii greceşti; Petre ar fi, deci, semnătura olarului, dar şi cea mai veche atestare epigrafică a limbii române! Există însă şi o a doua ipoteză, care pleacă de la observaţia că „Petre” ar putea fi o formă de vocativ în limba greacă, deci o invocaţie. Cine altcineva putea fi invocat pe malul Dunării, decât apostolul Petru, cel care, înainte de a fi apostol al lui Iisus, a fost pescar?

Acesta este motivul pentru care vernisăm expoziţia la ziua prăznuirii Sf. Petru şi Pavel, la 29 iunie.
Folosim oportunitatea şi pentru a evoca una dintre cele mai luminoase figuri ale arheologiei româneşti, Petre Diaconu, publicând fragmentar autobiografia acestuia, aducând un crâmpei de istorie dunăreană de la mijlocul veacului XX.

(sursa: mnir.ro)

Scrie un comentariu

Din categoria evenimente, istorie

Belizarie– Ultimul mare general al Imperiului

Trecuse aproape un secol de la scindarea Imperiul Roman, iar fostul colos, pana nu demult atotstapanitor, isi consuma, sub privirile ingrozite ale supusilor, ultimele clipe de agonie. Era momentul in care, in mandra cetate a Constantinopolului, se ridica figura legendara a unuia dintre cei mai mari generali din istorie, omul care, desi vremelnic, avea sa redea Imperiului mandria si gloria de odinioara. Cunoscut si sub numele de „secolul regelui Arthur”, legendarul rege britanic, veacul al V-lea isi primea pentru totdeauna apelativul „cel dezastruos”, in care saxonii invadau Britania, vizigotii Spania, francii Galia, vandalii Africa si ostrogotii Italia. Rolul de capitala rasfatata a unui imperiu vast si invincibil pe care il avusese Roma, disparuse odata cu invazia hoardelor vizigote ale lui Alaric in anul 410, si cu inlaturarea 66 de ani mai tarziu a ultimului imparat roman, Romulus Augustulus, de catre herulii lui Odoacru. Mandrele legiuni romane nu mai erau decat o amintire si chiar si Bizantul, asemenea Cartaginei de odinioara, se vedea nevoit sa plateasca sume imense pentru a-si asigura serviciile mercenarilor care sa ii apere granitele. Pe fondul acestor schimbari profunde din istoria Europei, undeva in Iliria se nastea, dintr-o familie modesta, cel care avea sa aminteasca barbarilor ca spiritul mandru al Imperiului Roman inca mai dainuia in sufletul razboinicilor sai.

Tarul Alb

Originea si primii ani de viata ai lui Belizarie raman, chiar si astazi, acoperite de mister. Cel mai probabil, acesta se nastea in anul 505, in orasul Germane, actuala localitate Sapareva Banya din Bulgaria. Au existat numeroase voci care au spus ca radacinile sale ar fi fost grecesti sau chiar daco-romane desi, cei mai multi istorici inclina sa creada ca Belizarie a fost de neam tracic. Legendele il pomenesc ca pe un adolescent cu o statura impunatoare, care isi impusese un regim spartan de viata si care, pentru a-si forma atat caracterul cat si musculatura, alesese sa poarte permanent cu el, un butuc. Acesta ii servea de scaun, perna sau, asemenea mitologicului Hercule, de arma.

Inca de la o varsta frageda, Belizarie se inroleaza in armata bizantina, acolo unde, gratie calitatilor sale fizice iesite din comun intra in atentia superiorilor si, ulterior, devine garda de corp a insusi imparatului Justin I. El va exercita aceasta importanta functie pana in anul 527, an in care suveranul se stingea atins de aripa crunta a nebuniei. Nici urmatorul monarh bizantin nu a trecut cu vederea calitatile tanarului trac, numindu-l la o varsta inca frageda comandant al expeditiei care trebuia sa respinga atacurile sasanide de la granita cu Persia a imperiului. Era momentul in care, pe scena istoriei, isi facea intrarea un general demn de compania selecta a marilor lideri militari ai istoriei: Alexandru Macedon, Iulius Cezar, Hannibal Barca sau, mult mai tarziu, Napoleon Bonaparte.

Desi se afla in fruntea unei forte cu mult inferioara numeric celei a persilor, Belizarie isi dovedea geniul militar invingand, in mare parte datorita mercenarilor huni si heruli, puternica armata sasanida in Batalia de la Dara (astazi in sudul Turciei). Gratie unei tactici stralucite, tanarul general de numai 25 de ani reusea sa separe fortele adverse, ucigand aproape 5000 de persi din temuta divizie a Nemuritorilor, printre care si unul dintre liderii acesteia, Baresmanes. Constient insa de numarul mare de intariri pe care sasanizii urmau sa le primeasca, Belizarie isi regrupeaza putinele trupe pentru cea de a doua infruntare, infruntare ce are loc la scurt timp la Callinicum, in Siria de azi.

Desi nu avea mai mult de 25.000 de soldati, Belizarie ii conduce pe acestia intr-o batalie in care finalul a ramas indecis. In schimb, tanarul trac isi dovedea calitatile de diplomat, negociind linistea Bizantului in schimbul unei tribut anual. Incepea, in acest mod, epopea celui supranumit Tarul Alb dupa forma slava a numelui sau – Belai Tzar.
La numai un an de la intoarcerea sa acasa, in 532, Constantinopolul este lovit de puternica rascoala Nika, ce ameninta insasi tronul lui Justinian. Sustinut de loialii sai compatrioti iliri, Belizarie inabusa in forta rebeliunea, ucigand aproape 30.000 de rasculati. Incantat de personalitatea generalului sau, Justinian ii acorda acestuia comanda expeditiei ce trebuia sa redea imperiului bogata regiune a Africii de Nord, aflata in acel moment sub dominatie vandala. Nu trecea decat un an si Belizarie, in 533, debarca in fruntea a 15.000 de soldati in apropierea orasului Leptis Magna. La 13 septembrie armatele Bizantului intalnesc la 16 kilometri de Cartagina, trupele conduse de regele vandal Gelimer. La numai cativa kilometri distanta, o divizie mixta romano-huna invingea trupele conduse de Gibamund, varul regelui vandal, confruntare in care isi pierde viata Ammatas, tanarul frate al monarhului barbar.
Multi istorici considera acest aspect, cheia Bataliei de la Ad Decimum, pentru ca, desi se parea ca sortii inclinau catre vandali, afland de moartea fratelui sau, Gelimer este lovit de un acces de furie incontrolabila, pierzand controlul propriilor trupe si oferind victoria bizantinilor. Nici cea de a doua batalie, cea de la Tricamarum, in apropierea Cartaginei, nu avea sa mai schimbe sortii razboiului. Belizarie stergea pentru totdeauna din istorie Regatul Vandal. Intors la Constantinopol, generalul primea titlul de consul si era primit cu un triumf, ultimul acordat vreodata unui roman.

Un trac in slujba Romei

Optimismul se instala din nou in inimile romanilor din cele doua imperii surori, odata cu vestea victoriilor lui Belizarie. Insusi Justinian isi permitea sa viseze la mai mult decat sperase vreodata, restaurarea gloriei Romei de odinioara. Monarhul bizantin il numea, astfel, pe generalul sau preferat in fruntea armatelor ce trebuiau sa elibereze Italia de sub dominatia ostrogota. Era, cu siguranta, una dintre cele mai grele misiuni pe care si le putea imagina cineva in acele timpuri.
Din nou, insa, geniul militar al tracului isi spunea cuvantul. Constient de numarul mic de soldati de care dispunea, Belizarie ocupa Sicilia, granarul de atunci al Romei, taind aprovizionarea trupelor ostrogote. In acelasi an, la 9 decembrie 536, trupele bizantine intrau glorioase in fosta capitala a Imperiului Roman, dupa ce eliberasera, in prealabil, si orasul Napoli.
Nu erau decat 5000 de bizantini, dar cu toate acestea, Belizarie mobilizeaza toata populatia orasului, constient de atacul razbunator al ostrogotilor ce urma sa vina. Acesta zideste multe dintre porti, si instaleaza santinele pe zidurile odata inexpugnabile, pe care le doteaza cu masini de lupta. Nu trecusera decat cateva luni de la cucerirea Romei atunci cand gotii atacau din nou furibund. Belizarie respinge, insa, atacul acestora si, mai mult, ii urmareste pe barbari pana in nordul Italiei, acolo unde cucereste orasul Mediolanum (Milanul de azi) si capitala ostrogota de la Ravenna, luandu-l prizonier chiar pe regele Witiges.
Un moment demn de mentionat este cel anterior cuceririi Ravennei, moment in care trupele inamice, incantate de reputatia si eficienta adversarului lor, ii ofera acestuia titlul de imparat al Imperiului Roman de Apus. Belizarie se preface ca accepta oferta ostrogotilor dar, imediat dupa ocuparea orasului, va proclama cucerirea Ravennei drept o victorie in numele imparatului Justinian.
Amenintarea sasanida devenise, insa, din nou, o realitate, astfel ca generalul bizantin nu s-a putut bucura prea mult de victoriile sale. Justinian il chema de urgenta pentru a lupta impotriva vechilor sai adversari in Siria. Anii 541-542 il gasesc pe Belizarie in fruntea armatei in indepartata Sirie, acolo unde obtinea un nou armistitiu cu persii. In schimbul unei sume uriase de bani, el obtinea linistea Constantinopolelui pentru urmatorii 5 ani, timp suficient pentru a reveni in Italia si a lupta din nou impotriva ostrogotilor care recucerisera mare parte din peninsula si chiar invadasera Roma.

Tradarea

Photobucket

Desi recucereste Roma in scurt timp, Belizarie se vede cazut in dizgratia imparatului la urechile caruia ajunsese oferta ostrogotilor din prima campania italiana, precum si vocile din ce in ce mai numeroase care gaseau in generalul bizantin pe adevaratul salvator al imperiului. Lipsit de orice ajutor, uman sau material, din partea lui Justinian, Belizarie era demis in anul 548 si inlocuit in fruntea armatei de eunucul imperial, Narses, un general lipsit de experienta militara si bolnav de nanism, in fata caruia trupele bizantine si romane se vor revolta initial. Sprijinit puternic de Constantinopol si bizuindu-se pe vechile tactici ale lui Belizarie, Narses recucereste, insa, Italia, dand un motiv in plus lui Justinian sa il pensioneze pe Belizarie.
11 ani mai tarziu, Imperiul se afla, insa, in fata unei noi amenintari: invazia trupelor bulgaro-slave in nordul Bizantului. In disperare de cauza, Justinian apeleaza din nou la loialul sau general trac, cel care, pentru ultima oara, salva Constantinopolul de la dezastru. Trei ani mai tarziu, in 562, Belizarie era trimis in judecata pentru coruptie, toata averea ii era confiscata, iar el era silit sa traiasca asemenea unui cersetor. Desi acuzele s-au dovedit a fi false, reabilitarea sa nu mai avea deja nicio valoare, Belizarie stingandu-se din viata in anul 565. Doar cateva saptamani mai tarziu, imparatul Justinian il urma in mormant pe cel mai mare general al Bizantului.

FACTS

  • Desi nu a fost niciodata acuzat oficial de o asemenea fapta, se pare ca Justinian il banuia pe Belizarie de o relatie amoroasa cu imparateasa Teodora, acesta fiind probabil unul dintre cele mai puternice argumente in favoarea actiunilor sale indreptate impotriva generalului.

Narses cadea in dizgratie odata cu moartea imparatului Justinian, moment in care, cuprins de furie, ii invita pe longobarzi sa invadeze Italia. Generalul eunuc murea inainte sa vada efectele devastatoare ale invaziei pe care el insusi o provocase.

  • Una dintre dramele lui Belizarie, a fost si cea a aventurilor amoroase ale sotiei sale, Antonina. Desi o surprinsese in timpul unor relatii incestuoase chiar cu nepotul sau, generalul i-a iertat fapta, incercand sa ii salveze onoarea ascunzand acest aspect imparatului. Se pare, insa, ca Antonina nu dorea un secret, motiv pentru care, Belizarie era acuzat odata in plus, la procesul sau din 559, de slabiciune.
  • Acuzatorul lui Belizarie in anul 559 nu era altul decat fostul sau secretar, Procopius din Cesarea.
  • Desi nu toti istoricii sunt de acord, credinta impamantenita este aceea ca Belizarie a fost orbit de catre calai, din ordinul imparatului Justinian. Cele mai multe tablouri medievale il reprezinta orb, cersind alaturi de un copil care ii sprijina vechiul coif militar.

sursa(descopera.ro)

Scrie un comentariu

Din categoria istorie, Uncategorized

Viaţa bisericească din Basarabia sub stăpânirea rusească (1812-1918)

          Autor:  Veaceslav Ciorbă

În urma anexării de către Imperiul Ţarist, în 1812, a teritoriului dintre Prut şi Nistru, mitropolitulGavriil Bănulescu-Bodoni (fost exarh în Principatele Române în perioada 1808-1812) a fost însărcinat de autorităţile ruse să înfiinţeze aici o eparhie „care să nu mai aibă nici o legătură cu Mitropolia Moldovei, ci, dimpotrivă, să se organizeze după modelul eparhiilor ruseşti, urmând să fie subordonată Sinodului Bisericii ruse din Petersburg”[1]. Comunitatea ortodoxă românească a fost supusă astfel unui proces inexorabil de centralizare şi rusificare, intensificat mai cu seamă după moartea mitropolitului Bănulescu-Bodoni (1821), când eparhia Chişinăului şi a Hotinului a fost condusă numai de ierarhi ruşi. Introducerea obiceiurilor şi a limbii ruse în cult i-a îndepărtat însă pe ţăranii basarabeni de Biserică, ferindu-i, în acest mod, de asimilarea completă. S-au creat, în schimb, premisele favorabile apariţiei diferitelor secte, dintre care una în mod particular, mişcarea inochentistă, a produs mari tulburări; credincioşii de rând îl venerau pe călugărul Inochentie de la Balta…

Timp de 106 ani, viaţa bisericească a românilor basarabeni a fost marcată de toate schimbările prin care au trecut imperiul şi Biserica Ortodoxă Rusă în perioada 1806-1918. Nicolae Popovschi nota: „Potrivit cu rolul ei în viaţa întregului stat rus, Biserica reflecta politica generală şi principiile conducătoare ale Imperiului, ea era un aliat credincios al statului, pus în slujba lui cu toate organele şi mijloacele vieţii bisericeşti”[2]. Statul îşi exercita influenţa prin reprezentantul său numit „oberprocuror”, care era persoana cea mai influentă în Sfântul Sinod – organul suprem de conducere al Bisericii Ortodoxe Ruse, instituit încă din timpul lui Petru cel Mare.

În momentul anexării Basarabiei, oberprocuror sinodal era prinţul A.N. Goliţîn, reprezentant al unor tendinţe liberale şi cosmopolite, venite din Apus, în vremea ţarului Alexandru I. După răscoala decembriştilor din 1825, ţarul Nicolae I a curmat brusc curentul cosmopolit al fratelui său Alexandru I, înlocuindu-l cu o politică strict naţională[3]. Principiile de bază ale noului curs politic erau ortodoxismul, autocratismul şi naţionalismul. A fost elaborat un întreg program de măsuri de consolidare a Ortodoxiei, care prevedea, în primul rând, reorganizarea administrativă a tuturor organelor de conducere în biserică.

Războiul din Crimeea (1853-1856) a scos în evidenţă vulnerabilitatea regimului politic şi social al Imperiului ţarist şi a dus la aşa-numita „epocă a marilor reforme” (1856-1866), care a avut repercusiuni şi asupra vieţii bisericeşti. În această perioadă s-a pus accentul pe pregătirea adecvată a clerului de mir şi pe implicarea lui mai activă în viaţa socială, au fost anulate drepturile care făceau din cler o castă aparte, au fost acordate mai multe împuterniciri episcopilor etc. Retrocedarea către Moldova a judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei, conform Tratatului de pace de la Paris din 1856, constituie o pagină aparte din această perioadă. În aceste judeţe, revenite în componenţa Moldovei, viaţa bisericească a fost organizată în conformitate cu evoluţia vieţii social-politice şi bisericeşti din Principatele Române[4]. În 1878, însă, Congresul de pace de la Berlin, convocat în urma războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, a hotărât la insistenţele Rusiei ca judeţele din sudul Basarabiei să fie reanexate acesteia. A fost un act abuziv, de care s-a făcut din nou vinovată ţara vecină faţă de România, care îi acordase asistenţă militară în cursul războiului[5].

Odată cu asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, la 1 martie 1881, a început o nouă perioadă în istoria Rusiei, epoca unui absolutism dur atât în stat, cât şi în biserică, a oberprocurorului sinodal Constantin Pobedonosţev. În 1905, după înfrângerea în războiul ruso-japonez, regimului lui Pobedonosţev i s-a pus capăt. S-a purces la o reorientare în plan intern, făcându-se iniţial încercarea de a se trece de la absolutism la o monarhie constituţională; apoi, înţelegând că s-a mers prea departe, s-a revenit la vechiul sistem. În consecinţă, situaţia din Imperiul ţarist a devenit foarte încordată; la fel, şi în biserică. Criza s-a agravat şi mai mult în timpul Primul Război Mondial şi odată cu evenimentele tragice din anul 1917.

Pe lângă toate aceste procese, într-un fel fireşti, care s-au răsfrânt şi asupra vieţii bisericeşti din Basarabia, în spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost promovată de la centru şi o politică bine gândită de integrare totală în structura bisericească rusă şi de ştergere a particularităţilor locale, naţionale. Acest lucru a fost realizat, în primul rând, prin ierarhii ruşi care au păstorit Eparhia Chişinăului şi Hotinului, prin rusificarea învăţământului teologic, a clerului, prin introducerea limbii slavone bisericeşti şi a unor rânduieli specifice Bisericii ruse în cult etc.

Relativa autonomie din timpul mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni

Primul arhipăstor al românilor basarabeni a fost mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni[6] – întemeietorul şi organizatorul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului. Era român de neam, născut în 1746, în Bistriţa Transilvaniei, într-o familie originară din Câmpulungul Moldovei[7]. În ultima parte a vieţii sale s-a aflat în slujba bisericii ruse: profesor la Seminarul de la Poltava, mitropolit al Poltavei (1793-1799), mitropolit al Kievului (1799-1803), iar în timpul ocupaţiei ruseşti a fost exarh al Moldovei şi Ţării Româneşti (1808-1812).

Ideea înfiinţării unei noi Eparhii în spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost lansată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse[8]. Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni i-a revenit doar realizarea ei în practică. Stabilit la Chişinău după retragerea trupelor ruseşti din Principatele române, el a înaintat Sinodului din Petersburg, la data de 4 noiembrie 1812, un proiect de organizare a vieţii bisericeşti din Basarabia[9]. După ce referatul cu propuneri a trecut prin procedurile de rigoare, el a fost aprobat de ţarul Alexandru I la 21 august 1813, zi care poate fi considerată ca dată a întemeierii noii Eparhii[10]. În fruntea ei a fost numit mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Jurisdicţia Eparhiei se întindea şi peste parohiile populate de români din stânga Nistrului (Transnistria), aşa cum ceruse mitropolitul prin memoriul său[11].

Organizând Eparhia după proiectul său, Gavriil Bănulescu-Bodoni a dorit ca Biserica din Basarabia să aibă o anumită autonomie şi să-i fie păstrate particularităţile locale.Graţie străduinţelor sale a fost înfiinţat Seminarul teologic din Chişinău (1813), Tipografia eparhială (1814), filiala basarabeană a „Societăţii Biblice Ruse” (care a contribuit la publicarea în limba română a Noului Testament (1817) şi a Bibliei (1819)[12]), a fost mai bine îndrumată viaţa monahală etc. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a trecut la cele veşnice la 30 martie 1821, la vârsta de 75 de ani, după o păstorire efectivă de 9 ani a Eparhiei Chişinăului şi Hotinului. A fost aşezat spre veşnica odihnă la mănăstirea Căpriana, unde i se vede şi azi mormântul[13].

În prima etapă după anexare, din interes strategico-politic, Basarabiei i-a fost acordată o anumită autonomie, care însă treptat, printr-un şir de restricţii succesive, a fost anulată[14]. La fel s-a întâmplat şi cu Biserica din Basarabia. După moartea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, Eparhia Chişinăului şi Hotinului a fost condusă numai de ierarhi ruşi, numiţi de obicei, după un anumit stagiu în alte catedre episcopale ruseşti. În 1837, i s-a redus jurisdicţia, fiindu-i luate cele 77 de biserici din stânga Nistrului şi date Eparhiei Chersonului şi Tauridei (cu sediul în Odessa). Ierarhii ruşi au respins obiceiurile, tradiţiile şi limba românilor basarabeni şi au promovat spiritul rusesc. Treptat, întreaga organizare administrativ-bisericească a fost unificată cu cea din Rusia, încât Biserica Ortodoxă din Basarabia s-a pomenit a fi, până la urmă, o Eparhie ordinară a Bisericii Ortodoxe Ruse.

Preoţi cu nume rusificate şi căsătorii cu fete rusoaice şi ucrainence

În timpul regimului ţarist, preoţimea basarabeană s-a transformat treptat într-o clasă distinctă, inaccesibilă pentru elemente din alte pături sociale. Clericii erau scutiţi de dări şi de serviciul militar; parohiile se „transmiteau” din tată în fiu (dreptul de moştenire a parohiilor era consfinţit chiar printr-o lege din 1823); funcţia de paroh se păstra fiilor de preoţi şi în cazul când aceia erau minori; în cazul când era numit un preot străin, el trebuia să întreţină văduva şi orfanii din contul parohiei; fiii de preoţi erau îndemnaţi să se căsătorească cu fete din „tagma duhovnicească”[15] etc. Sub influenţa procesului de rusificare, preoţii basarabeni au început să poarte reverende cu croială specific rusească şi cruci pectorale, să folosească pe alocuri limba slavonă în slujbe. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea întâlnim preoţi basarabeni cu nume rusificate, ca Danilevschi, Laşcov, Florov, Cornovanov, Vlaicov, Stoicov, Popovschi şi altele. Se urmărea, de asemenea, căsătorirea absolvenţilor de Seminar cu fete rusoaice şi ucrainence, în vederea rusificării familiilor preoţeşti[16]. Deşi prin legile din 1867 şi 1869 au fost anulate unele privilegii ale clerului, cu scopul desfiinţării „sistemului de castă”, totuşi, în virtutea tradiţiei, fiii de preoţi păstrau cele mai multe şanse de a deveni clerici.

O schimbare pozitivă a constituit-o, într-adevăr, ridicarea nivelului intelectual al preoţimii basarabene. În 1812, dintre toţi preoţii Eparhiei Chişinăului şi Hotinului – 31 de protoierei şi 1064 de preoţi – numai zece aveau studii complete seminariale, doi absolviseră clasa filosofică seminarială, iar restul erau cu şcoala inferioară sau chiar cu pregătire de acasă[17]. În 1859 erau 162 de preoţi cu studii de seminar, restul fără studii. În 1882, nouă preoţi aveau studii superioare, 521 – seminariale, 126 erau absolvenţi ai seminariilor de la Huşi şi Ismail, 128 – nu terminaseră studiile sau nu aveau deloc studii[18]. În 1903, din 1.008 preoţi, câţi erau în eparhie, 3 protoierei şi 10 preoţi aveau studii academice, 15 protoierei şi 805 preoţi aveau cursul seminarial, 74 – cursuri seminariale din România, 9 – cursuri complete de şcoli normale, 92 – cursuri incomplete de seminar[19].

În perioada 1812-1918, preoţimea basarabeană s-a îndepărtat tot mai mult de poporul de rând. Ierarhii ruşi voiau să aibă în subordine o preoţime devotată stăpânirii ţariste şi acest obiectiv putea fi realizat doar prin rusificarea lor. Procesul de rusificare, care era promovat prin şcoală, prin impunerea cunoaşterii obligatorii a limbii ruse, prin introducerea ei în cult şi prin multe alte metode, a dat treptat roadele sale. Populaţia rurală românească, care constituia marea majoritate a populaţiei din Basarabia, nu cunoştea, însă, limba rusă şi era mai puţin influenţată de cultura rusească. Ca urmare, poporul se îndepărta de Biserică şi de păstorii săi duhovniceşti, se crea un teren favorabil pentru apariţia diferitelor secte, care nu au întârziat să se strecoare. Un exemplu elocvent este „mişcarea” călugărului Inochentie de la Balta, care propovăduia în limba română[20] şi care a produs mari tulburări, credincioşii de rând venerându-l în masă…

Locaşurile de cult din Basarabia au împrumutat, în majoritate, cupola rusească în formă de bulb

Înglobarea Basarabiei în componenţa Imperiului ţarist a dus inevitabil la un proces de deznaţionalizare şi rusificare a artei bisericeşti[21]. Acest lucru s-a petrecut, pe de o parte, direct, printr-o politică conştientă, dirijată de la centru, prin care erau impuse valori şi modele artistice străine spiritului şi culturii locale, iar, pe de altă parte, pe cale indirectă, ca rezultat al rusificării altor laturi ale vieţii politice, social-economice şi culturale a noii gubernii. Coloniştii străinii, funcţionarii de altă naţionalitate, profesorii cunoscători de limbă şi cultură rusă, basarabenii rusificaţi etc., toţi optau pentru valori străine. Şi ei, spre deosebire de populaţia din mediul rural, aveau posibilitatea de a-şi impune gusturile şi preferinţele.

În perioada 1812-1918, în Basarabia a avut loc un intens proces constructiv, de la 42 de biserici de zid în anul 1812 s-a ajuns la 818 în anul 1903; marea majoritate a acestor edificii au fost înălţate în mediul rural. Ele au fost construite în stil neoclasic rus, după câteva proiecte-tip, cu mici modificări de la un monument la altul. Cu toate acestea, au fost construite şi biserici reprezentative sub aspect arhitectural[22].

Arhitectura bisericească basarabeană în această perioadă a fost profund marcată de transformările şi tendinţele arhitecturii din marile oraşe ruseşti, în special, din capitala imperiului – Sankt-Petersburg. Într-o primă etapă asistăm la un proces de marginalizare a arhitecturii autohtone, care s-a remarcat printr-un şir de monumente construite la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, şi la impunerea pe diferite căi a stilului neoclasic de factură rusească. Odată cu apariţia în marile centre ruseşti a unor noi direcţii arhitecturale de nuanţă eclectică, şi în Basarabia, cu o întârziere de aproximativ două decenii, s-a resimţit tot mai insistent influenţa eclectismului la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea.

După cum au subliniat toţi cercetătorii din perioada interbelică, cel mai elocvent, această influenţă se vede în utilizarea cupolei în formă de bulb de ceapă, care este unul din elementele caracteristice ale arhitecturii ruseşti pe tot parcursul evoluţiei sale. Deşi biserici construite în stil tradiţional rusesc în Basarabia nu avem atât de multe, sunt puţine locaşuri de cult din perioada 1812-1918 care să nu fi împrumutat, fie şi ca element mai mult decorativ, cupola rusească în formă de bulb.

Troiţele basarabene, mai puţin influenţate de factorii externi

Pictura bisericească basarabeană din această perioadă este supusă aceluiaşi proces de rusificare. Se atestă un flux de icoane pictate după modele academice în atelierele din marile oraşe ale Imperiului, care, pe de o parte, au înlocuit icoanele originale şi unicate, într-un fel, ale zugravilor locali, iar, pe de altă parte, au influenţat stilul iconarilor basarabeni, care s-au depărtat treptat de vechea tradiţie autohtonă. Aceste icoane de tip rusesc, deşi răspândite pe larg în Basarabia, nu prezintă interes sub aspect artistic, din simplu motiv că erau produse în serie şi nici n-au constituit subiectul vreunui studiu.

Dintre artele decorative care s-au dezvoltat în Basarabia în perioada 1812-1918 poate fi menţionată doar sculptura populară în lemn şi în piatră. Ca şi în cazul arhitecturii şi picturii, odată cu anexarea Basarabiei, sculptura a fost ruptă de la izvorul şi vatra sa românească, dar, spre deosebire de ele, fiind, în special, de factură populară, a fost mai puţin influenţată de factori veniţi din exterior. Deşi n-a cunoscut o înflorire deosebită, prelucrarea artistică a lemnului şi a pietrei s-a dezvoltat, fapt demonstrat, pe de o parte, de nenumărate piese sculptate, în special troiţe, care au existat în toate satele basarabene, iar, pe de altă parte, de crearea unor centre artistice cu un specific propriu, care au dat naştere unor opere reprezentative şi de certă valoare. Troiţele basarabene fascinează prin măiestrie şi complexitate, prin redarea chipului şi prin larga lor răspândire. Chiar şi cercetătorii din perioada sovietică[23] se mirau de faptul că chipul lui Hristos nu avea imprimat nimic din acele chinuri pe care le suferea în momentul răstignirii, fapt caracteristic artei din ţările catolice, ci, din contra, chipul lui Hristos din troiţele basarabene, în spiritul învăţăturii Bisericii Ortodoxe, îl reda pe Mântuitor având o faţă liniştită, senină, care privea de sus cu blândeţe şi care parcă nici nu simţea chinuri la care era supus…

Despre Inochentie şi inochentism

Fragmentul de convorbire reprodus mai jos a fost stenografiat de cercetătorul Henri H. Stahl, în seara zilei de 17 septembrie 1931, în satul Cornova, judeţul Orhei, Basarabia. Interlocutorul lui Stahl era părintele Ion Zamă, de 65 de ani. Se discuta despre inochentism, curent religios foarte popular în Basarabia în anii de dominaţie ţaristă, dar şi după aceea. Ca să vadă de ce numeroşi cornoveni de-ai săi  vindeau tot ce aveau şi se duceau la mănăstirea din localitatea Baltă,  în care slujea Inochentie, părintele Zamă a făcut el însuşi o vizită de câteva zile în satul cu pricina. S-a convins repede: Inochentie era un şarlatan; dar un şarlatan care propovăduia în limba română, atrăgându-i astfel în număr mare pe basarabenii care se vedeau în situaţia de a nu mai înţelege slujbele religioase din satele lor…

„Părintele Ioan Zamă: Inochentie este de aici, din Basarabia, de lângă Soroca, dintr-un sat. A fost un băiet de ţăran şi l-o dat pe la mănăstire, pe la Curchi, pe la Hârjauca. Avea bunişor glas, cânta binişor băiatul şi a învăţat a ceti, cum sunt băieţii pe la mănăstiri. S-a făcut un şmecher. Umbla prin toate mănăstirile din Basarabia, până ce a ajuns tocmai la Kiev, la Lavră. A fost şi la Moscova, şi la Petograd, şi cânta la horul patriarhiei. Şi s-a făcut călugăr pe acolo, umblând el prin mănăstiri. (…) El, ca un moldovean – şi la Baltă se duceau mulţi moldoveni –, a început a spune cuvântări pe limba moldovenească. A slujit moldoveneşte. Dar moldovenii, auzind în oraş că slujeşte în limba lor, că spune cuvântări pe limba lor – pe acolo nu se mai aflau moldoveni defel în mănăstire –, a început a se duce la mănăstirea şeia, că acolo, în biserică, erau şi moaştele părintelui Ioan Levitzki. (…)

Am şezut eu trei zile în Baltă. Mă duceam dimineaţa la biserică şi slujea Inochentie în toată ziua; cât am fost eu, de două ori a slujit el. Apăi, când slujea el, acolo în biserică, la uşă, era o masă unde se scriau liturghiile. Şi movilă de aur, bani de aur ruseşti, de 5 carboave, de 10 carboave, se strângeau. Mare venit se făcea acolo, mulţi bani se grămădea!… Am şezut cât am şezut şi mi-am luat copchila – că era o copilă bolnavă acolo –, am luat-o, m-am dus de am luat bună ziua de la părintele Inochentie şi i-am spus că foarte bine mi-a plăcut la mănăstire şi vreau şi eu să mă dau la mănăstire. «Poate părinte, la bătrâneţe, ne-am cumpăra câte o moşioară, că aici este chip de făcut bănişori». Şi aşa am văzut eu pe Inochentie.

Şi când am venit acasă, am venit la Călăraşi, la gară şi m-am dus la protopop, la părintele Alexandru, blahocinul nostru, şi i-am povestit povestea: «Părinte protopoape, du-te şi spune Înalt prea Sfântului să închidă mănăstirea, că prăpădim toţi moldovenii; se duc toţi acolo. Că acolo este amăgeală mare, nespusă, o şarlatanie. Acolo nu sunt nici moaşte, nici nimic. Acolo se bat călugării în buzunar şi scot dracii cei de miazănoapte şi cei de miazăzi». Protopopul oleacă s-a jignit când a auzit aiasta şi începe a-mi aduce exemple: «Cum? Dar nu ai fost la Iaşi» – că atunci nu puteai merge la Iaşi –, «du-te acolo, la Iaşi, şi ai să vezi moaştele Sfintei Paraschive», «Da, colo poate să fie, dar aici nu este nimic». (…)

Asta se întâmpla pe la 1905-1906, cam pe aici. Îşi vindeau casele moldovenii, la Rădeni – la noi, în Cornova, puţin –, vindeau casă, oi, pământ şi se duceau acolo. Înnebunise lumea. Eu de atâta m-am dus, că cornovenii mei se duceau toţi: ia să mă duc şi eu! Şi apoi am venit să le propovăduiesc; am început să le explic şi a le spune şi s-au potolit. De plecat, au plecat mulţi, dar dacă le-am spus eu, apoi oamenii s-au mai potolit, s-au trezit.

(Întrebare: Dar ce făceau acolo, părinte, la Inochentie?)

Ce făceau! Nebunii. Ţipau, vedeau pe Sfântul Duh, vedeau pe Hristos; halucinaţii fel de fel. Spuneau că l-au văzut pe Sf. Duh când slujea el: ieşea dintr-însul ca un fluture.

Şi am început eu a spune, chiar acolo în gară, că nu este drept, că eu n-am văzut. – Dar ei: «ei, tragi tutun şi de atâta!»

Veneau femei de pe la Baltă şi spuneau că Arhanghelul s-a arătat, că au grăit cu Maica Domnului, mai ştiu eu ce spuneau? Fel de fel de nebunii.

(Întrebare: Şi unde propovăduia Inochentie?)

În biserică propovăduia. Pe dânsul, norodul îl sfinţea. El, poate, nici nu a avut intenţie să fie sfânt. Dar spunea cuvântări bunişoare (că eu l-am ascultat: grăia binişor).

(Întrebare: Şi cam ce vorbea?)

Spunea de Duhul Sfânt, că Duhul Sfânt a venit într-însul. Asta spunea. Că sălăşluieşte într-însul Sfântul Duh. Şi iată, au început oamenii a zice că el este Sfântul Duh. Erea: Dumnezeu Tată, Fiul şi Inochentie. Aşa erea de amù, pentru ei.

(Întrebare: În Cornova sunt inochentişti?)

Pe aicea nu prea sunt; dar prin Năpădeni sunt”

(din Dimitrie Gusti şi colaboratorii, Cornova 1931. Ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Zoltàn Rostàs, Vasile Şoimaru. Editura Quant, Chişinău, 2011) 

Note


[1]Mircea Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc, Iaşi, 1993,p. 54.

[2]Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, Museum, 2000,p. 36.

[3]Ibidem, p. 37.

[4]Vezi: Costin Clit, Episcopia Huşilor şi judeţul Cahul la 1878, în vol. „Cronica Episcopiei Huşilor”, Huşi, 1998, p. 311-315.

[5]M. Păcurariu, Op. cit., p. 75.

[6]Vezi: Avksenti Stadnickij, Gavriil Běnulesku-Bodoni, ekzarh moldovlahijskij (1808-1812) i Mitropolit Kišinevskij (1813-1821), Chişinău, 1894; Iosif Parhomovič, Kratkij očerk žizni i dejatel‘nosti Vysokopreosvjaščennago Gavriila Běnulesku-Bodoni, în “Trudy Besarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. V, Chişinău, 1910; Gh. Gheorghiu, Gavriil Bănulescu-Bodoni, mitropolit al Moldovei, exarh al Valahiei, Bucureşti, 1899; Simeon Damaschin, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi cultura românească în Basarabia, în ziar. „Literatura şi arta”, Chişinău, 22 iunie 2000; Nikolaj Florenski, Žizni i dejatel‘nost‘ mitropolita Gavriila Běnulesku-Bodoni, Chişinău, 2005.

[7]T. Ştefanelli, Originea câmplungeană a lui Gavriil, mitropolitul Kievului, în “Analele Academiei Române”, Memoriile secţiunii istorice, s. II., t. XXII, Bucureşti, 1901, p. 357-372.

[8]Dinu Poştarencu, Înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2003, nr. 2, p. 7.

[9]Actul a fost publicat în rev. „Kišinevskie eparhial’nye vedomosti”, 1871, nr. 19, p. 434-438; 1882, nr. 17, p. 966-972, iar în versiune românească de Constantin N. Tomescu în rev. „Arhivele Basarabiei”, 1929, nr. 2, p. 39-45.

[10]Vezi: Mihai Onilă, Eparhia Chişinăului şi Hotinului: (180 ani de la organizare), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, Vol. III, Chişinău, 1996, p. 167-172.

[11]M. Păcurariu, Op. cit., p. 55.

[12]Vezi: Sergiu Valcov,Din istoria filialei Basarabene a „Societăţii Biblice Ruse”, în  „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1993, nr. 2,p. 32-40.

[13]M. Păcurariu, Op. cit., p. 61-62.

[14]Vezi: Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 317-332.

[15]Ibidem, p. 48.

[16]M. Păcurariu, Op. cit., p.68.

[17]N. Popovschi, Op. cit., p. 45.

[18]Ibidem, p. 107.

[19]Ibidem, p. 168.

[20]N. Popovschi, Mişcarea de la Balta sau inochentismul în Basarabia, Chişinău, 1927.

[21]Vezi: Veaceslav Ciorbă, Arta bisericească din Basarabia (1812-1918), Chişinău, 2005.

[22]Ibidem, p. 8-35.

[23]Vezi: Matus Livšic, O moldavskoj narodnoj scul‘pture konca XIX – načala XX vv, în „Ĕtnografija i isskustvo Moldavii”, Chişinău, 1972, p. 95-112.

(sursa: historia.ro)

Scrie un comentariu

Din categoria Basarabia, istorie, Uncategorized

Cu siguranţă cel mai bun bucătar !

E frate-miu şi sunt mândru de el!

 Written by:

Nu a câştigat MasterChef-ul (nici nu a participat), nu are blog culinar, nu-i nici Horia Vârlan, dar contează că e Cristi Federeac. Are 32 de ani.

E bucătar-şef la restaurantul Taco Loco din Suceava. Înainte de asta a fost bucătar-şef la un alt restaurnat sucevean, Picollo Mondo.

Prin 2007 semna, o dată pe săptămână, “Reţeta zilei” în Monitorul de Suceava.

În 2010, în Academia Caţavencu apărea că “Sucevenii mănâncă bine, dar pe şest”, un articol care nu a făcut cinste patronilor, dar care i-a laudat pe frate-miu şi colegii lui.

E unul dintre cei mai apreciaţi şi căutaţi bucătari suceveni.

Între timp a mai fost pe la câteva concursuri gastronomice. Azi s-a întors de la Arena bucătarilor, concurs naţional desfăşurat la Braşov.  Cu ce a concurat acolo? cu “o tartă de orez, cu somon şi creveţi pentru antreu; la felul doi, file de vită cu sos de caise, iar ca desert, must de ciocolată cu infuzie de mentă”. Restul e poveste.

(îl găsim şi în filmuleţul de mai jos, începând cu secunda 50)

Concursul-gastronomic-a-Arena-bucatarilora-la-Bras_62730.html

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

Tableta de minte

tableta de minte

Autor: Alexandru Aioanei

Depărtarea regimului de la Bucureşti de Moscova, la sfârşitul anilor ’60, şi apropierea de Occident şi de China, vizita preşedintelui american Richard Nixon în România şi adoptarea naţionalismului ca politică de stat stârnesc în stânga Prutului un puternic discurs antiromânesc. Acesta se înteţeşte pe fondul condamnării de către Ceauşescu a intervenţiei Trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia: instruiţi de Moscova, numeroşi propagandişti împânzesc teritoriile de graniţă ale Basarabiei, construind o imagine nu tocmai favorabilă României – un stat care se îndepărta de linia internaţionalismului proletar şi devenea un pericol pentru unitatea blocului comunist.

Sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 cunosc o intensificare a muncii ideologice a regimului sovietic în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Intuind noul curs pe care avea să-l ia mai târziu evoluţia regimului de la Bucureşti, spre un comunism naţional, C.C. al P.C.U.S. adoptă – printr-o hotărâre din mai 1968 – o serie…

Vezi articol original 1.466 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized