Repere istorice privitoare la începuturile autonomiei politice a Cetăţii Albe în cadrul Ţării Moldovei

Autor :Vitalie Josanu


             

La mijlocul veacului XIV, Regatul Ungariei, stimulat prin subsidiile Sfântului Scaun[1] dar, mai ales, de perspectiva înfruptării din beneficiile comerţului de mare amploare din Marea Neagră, a preluat ofensiva în extremitatea vestică a Hoardei de Aur. În scurt timp, la iniţiativele antitătare ale lui Ludovic I, devenit rege al Ungariei la 1342, a aderat şi regele Poloniei, Cazimir cel Mare, sprijinit de Lituania – încă necreştinată – condusă de Gedymin. Direcţia de expansiune spre hotarele vestice ale Hoardei de Aur era imprimată şi de urgenţa găsirii unor alternative pentru accesul Ungariei la Adriatică, blocat de Veneţia şi a Poloniei la Marea Baltică, împiedicat de Ordinul Teutonic. Acţiunile maghiarilor au fost însoţite şi de ofensiva catolicismului spre est, prin încercarea de a reînfiinţa episcopia cumanilor, la 1332[2].

Prin expediţiile de după anul 1345 s-a reuşit respingerea tătaro-mongolilor spre cursurile inferioare ale interfluviului pruto-nistrean[3], în timp ce pe versantul nord-estic al Carpaţilor Orientali apărea o marcă de apărare condusă de cnezii români „descălecaţi” din Maramureş, cooptaţi în oastea maghiară. Participarea contingentului românilor maramureşeni la respingerea tătarilor de la est de Carpaţi a avut aici ca efect grăbirea procesului de coagulare statală[4]. Totodată, tătarii erau antrenaţi într-un alt conflict cu coloniile genoveze din Crimeea, supuse unui blocaj în cursul anului 1344. Reuşind să reziste asalturilor tătare asupra Caffei, genovezii au trecut la contraofensivă şi au cuprins treptat toate poziţiile strategice-cheie de pe ţărmul de nord şi nord vest al Mării Negre[5]. În exteriorul arcului carpatic, ca efect al ofensivei antimongole, se reactiva Episcopia Milcovului, în 1347 şi se constituia culoarul unguresc spre porturile Dunării de Jos, prin alipirea unor teritorii extracarpatice de pe linia Milcovului. În nord, Polonia reuşea să-şi impună autoritatea asupra Galiţiei Orientale, cu importantul oraş Lwow[6], principat vasal al Hoardei de Aur. Concomitenţa acţiunilor maghiaro-polone cu acelea ale italienilor împotriva tătaro-mongolilor, obligaţi să-şi disperseze forţele pe mai multe câmpuri de bătălie vădeşte existenţa unui proiect militar bine conceput al creştinilor dar şi o fatală lipsă de clarviziune politică din partea Curţii de la Sarai, îmbătată de mirajul unor proiecte falimentare.

Tocmai pentru înfăptuirea unuia dintre aceste proiecte, devenit de tradiţie pentru hani, mongolii au fost nevoiţi să pună capăt confruntărilor cu forţele polono-maghiare, grăbindu-se să le recunoască cuceririle, restabilind pacea la hotarele de vest ale Hoardei de Aur. Atenţia hanului aluneca acum spre Imperiul Ilhanizilor în plin proces de destrămare, oferind prilejul neaşteptat de a cuprinde Azerbaidjanul, cu importantele sale centre comerciale. Foloasele, pe care le-au tras de pe urma căderii rivalilor lor, au fost cucerirea – pentru doar un an şi câteva luni – a mult râvnitului Tebriz, unde Berdibeg, fiul hanului, s-a instalat ca guvernator[7]. În 1359 domnia lui Berdibeg lua sfârşit, fără a mai reuşi să redobândească Azerbaidjanul pierdut de curând iar Hoarda de Aur a căzut pradă luptelor pentru putere care au durat peste un sfert de veac[8].

În aceste împrejurări politice favorabile, voievozii Ţării Româneşti îşi extindeau controlul spre Dunăre şi litoralul maritim, reuşind să producă, în 1359, transferul sediului mitropolitan de la Vicina la Curtea de Argeş[9], act care îmbrăca în acelaşi timp şi conotaţiile unei recunoaşteri politice a tânărului stat. Tot atunci se constată extinderea teritorială a statului de la est de Carpaţi, din nucleul identificat de cercetările recente în regiunea Volovăţului[10]. Având în vedere încheierea unui acord polono-tătar, prin care Cazimir al III-lea se obliga să plătească hanului Gianibek un tribut în schimbul cedării Ruteniei – polonezii beneficiind şi de un sprijin militar mongol împotriva lituanienilor în 1355-1356[11] – în timp ce relaţiile voievozilor maramureşeni „descălecători” cu Ungaria erau destul de încordate, este de bănuit că sâmburele din care răsărea ţara românească de la est de Carpaţi să fi încolţit la umbratamga-lei tătăreşti. Spre o asemenea versiune – pe lângă faptul că mongolii au fost primii de la care avem numele Bogdania pentru Ţara Moldovei sau contextul politic extern care i-a impus lui Bogdan I să îşi asigure pacea la graniţa de răsărit pentru a putea face faţă presiunilor maghiare – duce şi descoperirea unui inel de aur, cu inscripţia arabă „Allah”, în mormântul atribuit voievodului descălecător de la biserica Sf. Nicolae de la Rădăuţi[12].

Declinul stăpânirii tătaro-mongolilor s-a amplificat după moartea hanului Berdibek (1358-1362) în perioada căruia se înregistrează maxima întindere teritorială a Hoardei de Aur. Unitatea Imperiului nu a mai putut fi menţinută. Fărâmiţat într-o serie de autonomii locale care au diluat exercitarea efectivă a prerogativelor puterii centrale în teritoriu, a sfârşit prin divizarea în trei formaţiuni politice de sine stătătoare: Hanatul Crimeei, Hanatul de Cazan şi Hanatul de Astrahan[13]. Un scenariu ce se repeta după modelul, produs cu două decenii mai devreme, în Ilhanat. Pe de altă parte, noua conjunctură politică de la nordul Mării Negre s-a răsfrânt negativ asupra amploarei comerţului italienilor pe distanţe lungi din cauza instabilităţii şi a unei atitudini ostile din partea populaţiei tot mai islamizate. În acest context, accesul voievodatelor româneşti abia înfiinţate, a Ungariei, Poloniei, Lituaniei şi a lumii hanseatice la beneficiile afacerilor pontice controlate de genovezi s-a produs într-o perioadă când comerţul lor intra în declin – odată cu puterea care i-a facilitat înflorirea[14] -, fără sorţi de revigorare până la închiderea otomană a Mării Negre.

Un nou val ofensiv asupra tătarilor venea dinspre statul lituanian, condus de cneazul Olgierd (1345-1377), care îşi extindea dominaţia în stânga Nistrului spre regiunile din nordul Mării Negre. Momentul de referinţă al acestor campanii îl constituie lupta de la Sinie Vody, din anul 1363, când lituanienii au administrat tătarilor o înfrângere categorică[15]. Forţele tătaro-mongolilor care au rămas blocate în regiunile de la vest de Nistru au încercat să se organizeze în autonomii locale, care însă nu au putut supravieţui presiunilor puterilor vecine[16].

Din păcate, datele istorice nu prezintă prea multe amănunte despre aceste rămăşiţe tătăreşti concentrate în dreapta Nistrului, ale căror prezenţă este certificată totuşi de privilegiul regelui Ludovic I al Ungariei, de la 22 iunie 1368, prin care „negustorii domnului Demetrius, principe al tătarilor” («mercatores domini Demetrii principis Tartarorum») erau scutiţi de vamă pentru ca şi braşovenii să beneficieze de acelaşi tratament „în ţara domnului Demetrie” («in terra ipsius domini Demetrii»)[17]. Întinderea teritorială a stăpânirii lui Dimitrie trebuia să cuprindă sudul Moldovei şi nordul Dobrogei[18] iar reşedinţa este bănuită a se fi aflat la Cetatea Albă[19]. După o altă opţiune de localizare, «ar fi mult mai probabil ca o reşedinţă a lor să se fi aflat nu la Cetatea Albă, ci la Orheiul Vechi»[20] ceea ce ar face de neînţeles rostul privilegiului regelui Ludovic de Anjou faţă de negustorii lui Demetrius şi cum s-ar justifica interesul acestuia faţă de o regiune economică ceva mai îndepărtată faţă de marile artere comerciale spre care ungurii şi-au asigurat, cu mari eforturi, un culoar pe linia Milcovului? De aceea o asemenea ipoteză necesită încă multe argumente – în afara celor privind prosperitatea Orheiului Vechi sau a monedelor Şehr al-Djedid şi Ianghi Şehr bătute aici de tătari – pentru a putea convinge.

Urmărind titulatura lui Mircea cel Bătrân în care este menţionată şi întinderea teritorială a autorităţii sale – cel mai timpuriu document fiind cel de la 27 decembrie 1391 -, N. D. Russev constată la nordul Dunării de Jos „minimum” două entităţi statale tătăreşti. Atât Mircea, precum şi urmaşii săi Mihail şi Radu Praznaglava îşi delimitau stăpânirea la răsărit de la munte până în „ţările tătăreşti”, identificabile sub conducerea lui Cătlăbuga şi Dimitrie, respectiv „Ţara de sus” şi „Basarabia”[21].

La finele secolului XIV, aceste două structuri teritoriale au fost încorporate de Ţara Moldovei în cadrul căreia au supravieţuit ca autonomii până în primele decenii ale veacului următor. Spre o atare concluzie poate duce descoperirea a două monede – indicator a drepturilor de suveranitate -, una de argint şi alta din cupru, care prezintă pe avers stema Moldovei şi pe revers un semn de tipul tamga-lei, caracteristic stăpânitorilor Kîpciakului. Moneda de argint, ce face parte dintr-o colecţie particulară românească, este considerată a fi fost emisă în vremea lui Alexandru cel Bun iar emisia din cupru face parte din tezaurul descoperit în 1931, în com. Hinova, jud. Mehedinţi, printre ducaţii lui Mircea cel Bătrân. Ambele monede – consideră istoricul chişinăuean – reprezintă emisii a uneia dintre cele două structuri mongole, ce a recunoscut autoritatea moldovenească păstrându-şi pentru un timp autonomia, anume aceea a lui Cătlăbuga, cu centru la Chilia, oraş care a fost integrat Ţării Moldovei abia în anii 1408-1412[22].

Despre cealaltă entitate politică, a lui Demetrius, cu centrul la Cetatea Albă argumentele prezentate sunt ceva mai modeste. Primul element ar fi fost oferit de Cronica lui Ulrich de Rihental care descria, în perioada anilor 1420-1430, evenimentele Conciliului de la Constanz, prezentând şi stemele puterilor reprezentate aici. Printre acestea, sub însemnele heraldice bulgare apare următoarea notă: „Ţarul Bulgariei, care trebuie să aibă şi un reprezentant al Hoardei”[23]. O precizare care – în lipsa altor indicii – este destul de confuză în privinţa posibilităţii conectării Bulgariei cu regiunea de nord-est a litoralului Mării Negre la începutul secolului XV.

Ceva mai interesantă este însă trimiterea la conţinutul privilegiului de la 3 iulie 1460, acordat de Ştefan cel Mare negustorilor lioveni prin care aceştia erau scutiţi şi de vama tătărească de la Cetatea Albă („chiar de ar fi acolo prinţul tătar, sau de n-ar fi”). În acest „prinţ tătar”, N. D. Russev vede, de fapt, un emir al Hoardei, moştenitor al lui Cătlăbuga şi Hacibei, folosit de cetăţenii Cetăţii Albe ca opozant al puterii centrale de la Suceava[24]. Din pacate, conexiunea – destul de interesantă – privitoare la existenţa unui prinţ tătar la Cetatea Albă, nu lămureşte în ce a constat rolul de «opozant» al acestuia, decât eventual din perspectiva unor ideologii politico-istorice contemporane, asupra căreia insistă colectivul de cercetători din cadrul Vysšaja Antropologičeskaja Škola de la Chişinău.

Este cazul a completa dezbaterea schiţată mai sus cu un alt episod, care supus unei noi analize, este în măsură să aducă un plus de lumină asupra împrejurărilor ce au contribuit la intrarea Cetăţii Albe în componenţa Ţării Moldovei, cu un statut privilegiat faţă de alte comunităţi urbane.

În plin război o solie genoveză acosta la 2 mai 1386 în portul Cetăţii Albe misiunea de a se întâlni cu „Constantino et Petro vayvoda”, formulă repetată întocmai într-o altă însemnare din registrul Massariei, înregistrată trei luni mai târziu[25]. Conţinutul discuţiilor purtate cu aceştia nu este cunoscut dar se bănuieşte că ar putea fi vorba despre atragerea Ţării Moldovei de partea genovezilor. Cel care a pus în circulaţie însemnarea genoveză din 2 mai 1386 este Şerban Papacostea[26]. Potrivit variantei propuse de către autorul citat, conţinutul tradus al izvorului ar fi următorul: „De asemenea în ziua de 14 august, pentru Bartolomeo Finamore şi Luchino şi sunt pentru cheltuielile făcute pentru un brigantin care i-a dus pe Carolus de Orto şi Ilario de Duria la Maocastro, ambasadori care merg la Constantin şi Petru voievod cu prilejul războiului cu Solkat-ul, potrivit hotărârii domnului consul şi a oficiului monetei, aspri 2000 (?), în ziua a opta a lunii[27].

Analiza izvorului de faţă l-a condus pe Şerban Papacostea la câteva concluzii importante printre care:

1.      „apariţia concomitentă, în 1386, a doi domni: Constantin şi Petru”[28].

2.      Petru este identificat cu Petru I Muşatinul, iar Constantin cu voievodul Costea, amintit în pomelnicul de la Bistriţa, şi care „datorează conflictului genovezo-tătar din 1386 (…) certificatul incontestabil al funcţiei sale voievodale”[29] (subl. V. J.).

3.      Constantin şi Petru nu erau domni asociaţi, ci „stăpâni concomitenţi a două porţiuni din teritoriul viitoarei ţări a Moldovei, domni a două ţări încă separate în această vreme”[30]. Altfel spus, în afara hotarelor Moldovei lui Petru I Muşatinul se afla „regiunea de sud” care constituia o altă ţară şi care şi-a menţinut individualitatea mult timp după încorporarea ei sub sceptrul domniilor moldoveneşti[31].

Identificarea lui Constantino cu voievodul Costea din pomelnicul bistriţean a fost respinsă de unii cercetători[32], însă nu a fost contestată şi demnitatea de voievod, atribuită primului personaj. Atât reproducerea pasajului din izvorul genovez, cât şi traducerea oferită puţin mai jos – în studiul pomenit[33] – exclude fără echivoc această identificare. Dintre cei doi, doar Petru este numit voievod; pentru ca şi Constantin să fi purtat acest titlu, cuvântul „vayvoda” trebuia să îmbrace forma pluralului. Versiunea potrivit căreia însemnarea în discuţie „nu s-a conformat formularului diplomatic oficial”[34] trebuie exclusă din şirul ipotezelor atâta timp cât este vorba, cu certitudine, de o misiune politică. Pe de altă parte, cancelariile medievale din întreaga Europă obişnuiau să asocieze titlul cu fiecare nume la care se face referire, chiar şi în cazul unei repetiţii.

Izvorul atestă clar: Constantin nu este voievod, ci probabil unul dintre personajele care se ascund în actele italiene sub titlul dedominus şi/sau jupanus al Cetăţii Albe. Astfel, până în prezent se pot distinge doi titulari, Constantin, atestat în 1386 şi Roman, menţionat pe piatra de mormânt din 1440[35], aparţinând lui Teodorca, în faţa cărora s-ar putea plasa şi dominus Demetrius princeps, atestat la 22 iunie 1368.

Se impune – în acest sens – observaţia că numele lui Constantin – considerat de unii – un simplu boier, „reprezentant domnesc” la Cetatea Albă[36] – este plasat în faţa „suveranului” său ceea ce contrazice, fie şi în cazul unor însemnări neoficiale, uzanţele şi percepţiile medievale. Explicaţia acestei „anomalii” poate veni doar din statutul juridic special de care Cetatea Albă se bucura sub autoritatea domnului Ţării Moldovei. Cu o altă ocazie, s-a sugerat faptul că portul de la limanul Nistrului recunoştea supremaţia moldovenească în deceniul VIII al sec. XIV[37] iar lipsa unei menţiuni despre acest aspect în izvoarele scrise – cunoscute până în prezent – poate indica asupra faptului că Moncastro acceptase mai curând o formă de protecţie a Ţării Moldovei. În perioada domniei lui Roman I statutul cetăţii s-a schimbat probabil oferindu-i-se, în schimb, o largă autonomie.

Însemnarea din registrul Massariei ar putea conduce la o asemenea concluzie tocmai prin ordinea în care se aflau persoanele în discuţie. Corabia soliei acosta la Maocastro, emisarii contactând în primul rând pe Constantin. Este foarte probabil că domnul Moldovei nu a coborât la Cetatea Albă pentru a întâlni solia, ci dimpotrivă iar întâlnirea şi discuţia cu Constantin erau cele dintâi. Putea oare un simplu funcţionar să aibă în ochii soliei genoveze o importanţă dacă nu mai mare, cel puţin similară cu aceea a domnului?

Merită a se nota aici şi o altă menţiune – mai târzie – a autorităţii de la Cetatea Albă alături de domnul Ţării Moldovei, o sursă genoveză, legată de conflictul Lerici: „ilustri domino Petro Voyvode, domino Valachie Interioris, et magnifico ac spectabilibus dominus jupano[38] et senioribus Albi Castri” (subl. V. J.). Se atrage atenţia – în special – asupra titulaturii dominus-ului Moncastrului în comparaţie cu aceea a reprezentantului puterii centrale. De departe, personajul în discuţie, ca şi Constantin – în cazul de faţă, nu era simplu supus al tronului moldovenesc.

Aşa se ajunge şi la cea de a treia observaţie a lui Şerban Papacostea care necesită câteva nuanţări în contextul celor expuse mai sus. Se pare că, în izvorul din 1386, este vorba despre doi stăpâni concomitenţi a două regiuni ale Ţării Moldovei, numai că acea „regiune de sud”, echivalată cu Ţara de Jos nu pare să fi cuprins stăpânirea lui Constantino de la Cetatea Albă, aceasta reprezentând o regiune istorică distinctă. Dintre cele 19 ţinuturi ale Moldovei, existente în sec. XV, centre ale cărora au fost oraşele mai importante, lipseşte menţiunea despre un ţinut al Cetăţii Albe. Este adevărat că în izvoarele cunoscute până în prezent, Moncastro a fost menţionat întotdeauna izolat, fără a fi într-o interdependenţă prea mare cu hinterland-ul său[39], ceea ce nu ar exclude o eclipsare a acestor împrejurimi, de altfel nu prea populate.

Atrage atenţia şi titulatura lui Alexandru cel Bun, care include un termen distinct de restul regiunilor cunoscute, Parathalasia –cu sensul „ţărmul mării”[40], constituind un argument adăugător în acest sens. Roman introducea în titulatura sa această regiune politică adăugând termenul […], traducerea slavonă al grecescului autocrator, ceea ce ar putea sugera după Ştefan S. Gorovei o anumită corespondenţă cu limbajul diplomatic bizantin al vremii. Procesul prin care domnii Ţării Moldovei şi-au adăugat în titulatură aceşti termeni cu semnificaţii politice seamănă cu situaţia lui Mircea cel Bătrân, care după alipirea Dobrogei şi-a însuşit – prin iure terrae capta – titlul de despot pe care îl aveau dinaştii acesteia. Asemenea lui Mircea cel Bătrân, Petru I Muşatinul şi-a extins stăpânirea peste o regiune istorică, Parathalasia cu o anumită identitate politică recunoscută de Constantinopol, veritabilul centru al lumii medievale sud-est europene care putea aşeza hlamida cezarilor pe umerii celor ce aveau nevoie de legitimare.

În toate aceste acţiuni – la care se adaugă transferul scaunelor mitropolitane ale Ţării Româneşti de la Vicina şi a Ţării Moldovei de la Cetatea Albă – trebuie văzută tendinţa de afirmare a legăturii cu familia bizantină de state[41]. Patriarhia de la Constantinopol a aplicat întocmai – pe teren religios însă – modelul monopolizator de „împărţire a demnităţilor” în afara imperiului, practicat de Curtea bazileilor ca pe una dintre supapele ce au mai prelungit deznodământul final până în mai 1453.

 Ţara Moldovei şi-a înfiinţat Mitropolia prevalându-se de drepturile ierarhiei ecleziastice de la Cetatea Albă, recunoscute de Patriarhia ecumenică. Deşi dovada palpabilă lipseşte, există bănuiala că este vorba aici de o veche înţelegere, încheiată deasupra moaştelor Sf. Ioan cel Nou, prin care comunitatea de la limanul Nistrului îşi conserva o serie întreagă de libertăţi în cadrul Ţării Moldovei. Până la căderea Cetăţii Albe sub turci, în vara lui 1484, ierarhii de la limanul Nistrului au rămas în afara autorităţii exercitate de mitropoliţii de la Suceava. Deocamdată, din cauza surselor istorice lacunare în această privinţă, este destul de dificil a identifica autoritatea de care ascultau ierarhii Cetăţii Albe. Trebuie văzută probabil urma lăsată din vremea stăpânirii bizantine, când primele organisme bisericeşti de aici au evoluat direct sub patrafirul Patriarhului constantinopolitan, cu o puternică tradiţie în regiune astfel încât să fie respectată şi de turci atunci când au organizat Mitropolia Proilaviei pentru ortodocşii din nord-vestul litoralului pontic.

Delimitarea Parathalasiei, deşi este înregistrată într-o perioadă în care stăpânirea moldovenească putea produce unele modificări, poate fi făcută după Raportul cadiului Mustafa către Înalta Poartă privitor la mărginirea circumscripţiilor Chiliei şi Cetăţii Albe, a căror pierdere era recunoscută de Ştefan cel Mare la finele anului 1486[42]. În urma înţelegerii cu turcii, Ştefan au fost convocaţi 700-800 de „oameni destoinici”, numiţi de domnul Moldovei, care trebuiau să participe la delimitarea teritorială. Hotarele circumscripţiilor s-au stabilit după indicaţiile bătrânilor, aşa cum s-au constituit istoric. Potrivit creştinilor din Moldova, notează Mustafa, „hotarul Akkermanului este la Iurgheci-Kherman [s. Palanca], care este o fortăreaţă lângă Akkerman. Dincoace de Iurgheci Kherman[adică la apus de s. Palanca] el merge până la Movila Neagră; de acolo ajunge la Dikilitaş [probabil localitatea numită ulterior Biktaş, de pe malul r. Alcalia], iar de acolo merge spre Botos; în Tătărime i se spune Don-Suyu, iar de acolo apa Don ajunge la mare[43].

Sunt câteva motive care ar înclina în favoarea identificării lui Costea viteazul, propusă de către Victor Spinei, chiar dacă este dificil a se prezenta vreo opinie din cauza penuriei de informaţii. Menţiunea documentară a lui pan Costea în Sfatul Domnesc din 30 martie 1392 (Roman I)[44] până în 28 noiembrie 1399 (Iuga)[45] poate consolida această variantă. În cazul în care identificarea de faţă este cea adevărată, prezenţa lui Costea în Sfat a avut loc în contextul schimbării statutului politic al Cetăţii Albe în cadrul Ţării Moldovei, când protectoratul din vremea lui Petru Muşatinul s-a transformat într-o largă autonomie[46], care a durat până în 1465[47]. Dacă în primul act pan Costea apărea pe penultima poziţie în Sfat, în documentul din 18 aprilie 1397 (Ştefan I)[48], el ocupa locul V. În cele două documente ce urmează, acesta apare (în ultimul fiind însoţit de titlul „viteazul”) după celebrul boier Stanislav Rotompan pe poziţia a VII-a[49], respectiv a III-a ceea ce poate constitui un indiciu asupra unei posibile evoluţii ascendente în raporturile dintre pan Costea şi reprezentantul puterii centrale.

Cooptarea la conducerea ţării a unor „potentes illarium partium”, ridicaţi odinioară în fruntea unor formaţiuni politice antestatale[50], pare a fi una dintre modalităţile cele mai convenabile, care au fost aplicate de către Bogdan I Întemeietorul şi de către succesorii săi până la Petru I în procesul de coagulare a Ţării Moldovei. Această presupunere ia în consideraţie ipoteza avansată de Victor Spinei[51] şi readusă în discuţie de Costică Asăvoaie[52]. Un fenomen similar s-a mai înregistrat în regiunile româneşti ocupate de Ungaria, între veacurile XIII-XVI. Regii maghiari îşi asigurau loialitatea unor cnezi şi voievozi români – este grăitor aici cazul familiei Huniazilor, care a dat şi un rege pe tronul de la Buda – acordând formaţiunilor politice conduse de către aceştia un oarecare statut de autonomie, cu administrare după „legea valahă” sau alte privilegii după ce se topeau printre nobilii maghiari[53].

Cunoscători ai practicilor regalităţii maghiare şi ale rezultatelor acestora, din propria lor experienţă, primii voievozi începând cu Bogdan le-au aplicat, probabil, în teritoriile de la răsărit de Carpaţi în timpul procesului de constituire al statului medieval moldovenesc. Prin urmare, nu este exclus ca printre familiile unor conducători locali care s-au închinat voievozilor maramureşeni[54]să se recunoască aceea a boierilor de Tulova, Drăgoi viteazul, jupan (în Sfat între 30 martie 1392[55] şi 12 iulie 1415[56]), Oană vornic (în Sfat între 28 ianuarie 1401[57] şi 12 mai 1425[58]), ultimul fiind tatăl celebrului Stanciul[59], supranumit „cel Mare”, unul dintre pârcălabii de frunte ai Cetăţii Albe. Din această perspectivă, mariajul boierului Stanciul cu Cneajna, fiica lui Alexandru cel Bun şi văduva voievodului Valahiei, Vlad Dracul – fiică şi soţie de voievod – poate avea semnificaţii ceva mai profunde decât s-ar estima de la distanţă.

În etapa finală de coagulare statală a Ţării Moldovei identificată la sfârşitul secolului XIV, se poate constata existenţa nu a două, ci a – cel puţin – trei regiuni distincte: Ţara de Sus, Ţara de Jos şi Parathalasia (colţul sud-estic al Moldovei). DelimitareaParathalasiei faţă de Ţara de Jos, pare să se suprapună peste hotarele Akkermanului ce pot fi identificate – în primul rând – după raportul lui Mustafa, din jurul anului 1486. Demetrius putea să-şi fi exercitat autoritatea la Cetatea Albă şi în împrejurimi încă înainte de înfrângerea de la Sinie Vody şi nu este exclus ca locul acestuia să fi fost preluat de Constantino, care s-a închinat voievodului Ţării Moldovei în schimbul recunoaşterii unui statut special pentru stăpânirea sa şi a cooptării personale în Sfat. În baza acestei convenţii, Cetatea Albă a bătut monedă, a avut iniţiative de politică externă şi a perceput o vamă proprie a cărei venituri se constituiau la bugetul local. Astfel, în privilegiul lui Ştefan cel Mare către lioveni din 1460 era eliminată vama acestui „dominus” de Cetatea Albă, menţionat sub formula […], făcând trimitere în special la sorgintea acestei autonomii ce urma să fie desfiinţată cinci ani mai târziu.

 


 


[1] Gh. I. Brătianu, Marea Neagră de la origini pînă la cucerirea otomană, vol. II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 206-207.

[2] Ş. Papacostea, Drumurile comerciale internaţionale şi geneza statelor româneşti în viziunea lui Nicolae Iorga şi în istoriografia zilelor noastre, în SMIM, vol. XVIII/2000, Ed. Istros, Brăila, p. 48-49; Fl. Solomon, Dominaţie politică şi structuri confesionale în Moldova de Jos la vremea întemeierii statului, în AII, XXX, 1993, Iaşi, p. 245-246.

[3] Fl. Solomon, op. cit., p. 246.

[4] P. Rezuş, Contribuţii la istoria oraşului Rădăuţi (până la 1918), Bucureşti, 1975, p. 32-33.

[5] Gh. I. Brătianu, op. cit., vol. II, p. 141-142; Idem, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă. Contributions à l’histoire de la domination byzantine et tatare et du commerce génois sur le littoral roumain de la Mer Noire, Universitatea din Iaşi, Bucureşti, 1935, p. 123; Ş. Papacostea, op. cit., p. 49.

[6] Gh. I. Brătianu, Marea Neagră…, vol. II, p. 207-208; Ş. Papacostea, op. cit., p. 48-49; C. Rezachevici, Polonia în vremea Jagellonilor, în SAI, vol. XLI-XLII, Bucureşti, 1980, p. 62; V. M. Butnariu, Poziţia internaţională a Moldovei până la 1412. Strategii politico-militare şi sisteme monetare, în Moldova şi economia de schimb europeană. Secolele XIV-XVIII, Iaşi, 2002, p. 22.

[7] Gh. I. Brătianu, op. cit., vol. II, p. 210; V. Ciocîltan, Mongolii şi Marea Neagră în secolele XIII-XIV. Contribuţia cinghishanizilor la transformarea bazinului pontic în placă turnantă a comerţului euro-asiatic, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 126-127, 201; V. M. Butnariu, op. cit., p. 21.

[8] Ibidem, p. 211.

[9] Ibidem, p. 214.

[10] C. Asăvoaie, Prima reşedinţă domnească a Ţării Moldovei, în Arh. Mold., XXII/1999, Bucureşti, 2002, p. 122-123; Idem, Rolul reşedinţelor domneşti în consolidarea statului moldovenesc, în Arh. Mold., XXV/2002, Bucureşti, p. 209-217.

[11] V. Ciocâltan, op. cit., p. 201.

[12] N. D. Russev, Moldavija v „tjomnye veka”: materialy k osmysleniju kul’turno-istoričeskih processov, în Stratum plus, nr. 5/1999, Sankt-Petersburg, Chişinău, Odessa, p. 15.

[13] C. Cihodaru, Alexandru cel Bun (23 aprilie 1399-1 ianuarie 1432), Ed. Junimea, Iaşi, 1984, p. 34, V. M. Butnariu, op. cit., p. 28.

[14] Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 145; Ş. Papacostea, La începuturile statului moldovenesc. Consideraţii pe marginea unui izvor necunoscut, în SMIM, vol. VI/1973, Ed. Academiei Române, Bucureşti, p. 54.

[15] Gh. I. Brătianu, Recherches sur… , p. 114; Ş. Papacostea, op. cit., p. 53-54; C. Cihodaru, op. cit., p. 32-33; Fl. Solomon, op. cit., p. 249.

[16] Fl. Solomon, op. cit., p. 249; Ş. Papacostea, Drumurile comerciale… , p. 49.

[17] N. Iorga, Istoria comerţului românesc, în Idem, Opere economice, ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 457; Ş. Papacostea, La începuturile statului moldovenesc… , p. 55.

[18] C. Cihodaru, op. cit., p. 229.

[19] C. C. Giurescu, Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea pînă la mijlocul secolului al XVI-lea, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 210-211.

[20] V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Ed. Universitas, Chişinău, 1994, p. 326.

[21] N. D. Russev, op. cit., p. 17.

[22] Ibidem, p. 17. Deşi izvoarele documentare existente confirmă că oraşul Chilia bătea monedă, felul în care arătau exemplarele sale constituie încă subiect de discuţii. După descoperirea unui complex de tezaure monetare de sec. XIII-XIV pe dealul Uzunbair, com. Mihail Kogălniceanu, jud. Tulcea, Octavian Iliescu în articolul său, Emisiuni monetare ale oraşelor medievale de la Dunărea de Jos, apărut în Peuce, II, 1971, Tulcea, p. 262-263 constata prezenţa unor imitaţii tătăreşti, deosebite, pe care le consideră emisii de la Dunărea de Jos, posibil şi de la Chilia. Aspectul acestora cu tamga pe avers şi crucea genoveză pe revers prezintă o diferenţă faţă de identificarea propusă de N. D. Russev pentru monedele emise de Chilia. Problema însă, în stadiul actual al cercetărilor, rămâne neclară, cu observaţia totuşi că toate monedele cu cruce genoveză şi tamga provin regiunea Dunării de Jos ceea ce înseamnă că aria lor de circulaţie a fost restrânsă şi a aparţinut vreunui centru comercial din regiune cu un statut special.

[23] Ibidem, p. 17.

[24] Ibidem, p. 18.

[25] V. Spinei, op. cit. , p. 383. Fapt care poate exclude ipoteza comiterii unei erori de cancelarie.

[26] Ş. Papacostea, La începuturile statului moldovenesc. Consideraţii pe marginea unui izvor necunoscut, în SMIM, VI, 1973, p. 43-59. Studiul mai este publicat cu acelaşi titlu în idem, Geneza statului în evul mediu românesc, ediţie adăugită, Bucureşti, 1999, p. 104-121. În continuare, se va cita cea din urmă contribuţie a autorului.

[27] Ibidem, p. 106.

[28] Ibidem, p. 106-107.

[29] Ibidem, p. 107.

[30] Ibidem, p. 108.

[31] Ibidem, p. 107, 109, 118. Conform articolului se poate deduce faptul că acea „regiune de sud” este reprezentată de viitoarea Ţară de Jos, care ar include – după autor – şi extremitatea sudică cu cele două cetăţi-porturi. Deşi mai curând sugerată prezenţa Parathalasiei între limitele Ţării de Jos, se remarcă o anumită precauţie în exprimare.

[32] Şt. S. Gorovei, Muşatinii, Bucureşti, 1976, p. 29, nota 1; V. Spinei, op. cit., p. 283, 284.

[33] Ş. Papacostea, op. cit., p. 106.

[34] V. Spinei, op. cit., p. 283.

[35] V. Josanu, Erreurs de déchiffrage dans une inscription de Cetatea Albă, în Strabon, t. I, nr. 2, iulie-decembrie, 2003, Iaşi, 2005.

[36] V. Spinei, op. cit., p. 284. Autorul propune identificarea lui Constantin cu boierul Costea viteazul al cărui sigiliu este ataşat actului omagial din 6 ianuarie 1395 iar faptul că legenda peceţii este scrisă în greacă ar sugera – după V. Spinei – legătura boierului pomenit cu Cetatea Albă.

[37] V. Josanu, Importanţa Cetăţii Albe pentru Ţara Moldovei. Câteva însemnări, în Studia in honorem Gheorghe Postică, Chişinău, 2004, p. 225.

[38] Jupan fiind aici un alt termen cu sensul de stăpân, Ioan Bogdan, Inscripţiile dela… , p. 38-39; C. Cihodaru, Originea unor termeni referitori la vîrfurile societăţii feudale din ţara noastră, în Mem. Antiq., II/1970, Piatra Neamţ, p. 398-400.

[39]P. P. Byrnja, N. D. Russev, Моnety srednevekovoj Моldavii, în Stratum plus, nr. 6, Sankt-Peterburg, Chişinău, Odessa, 1999, p. 220.

[40] N. Iorga, Patrahirul lui Alexandru cel Bun: cel dintîi chip de domn român, în Idem, Studii asupra evului mediu românesc, ediţie îngrijită de Şerban Papacostea, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 159-160.

[41] Şt. S. Gorovei, Întemeierea Mitropoliei Moldovei în contextul relaţiilor moldo-bizantine, în Credinţă ortodoxă şi unitate bisericească, Iaşi, 1995, p. 49-50.

[42] V. Ciobanu, Ţările Române şi Polonia. Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1985, p. 80.

[43] Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Portret în cronică, ediţie îngrijită de Şt. S. Gorovei, Ed. Muşatinii, Suceava, 2004, p. 324-325; I. Chirtoagă, Sud-estul Moldovei şi stânga Nistrului (1484-1699), Bucureşti, 1999, p. 32.

[44] Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. I, (1384-1448), coord. C. Cihodaru, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1975, în continuare DRH, doc. 2.

[45] Ibidem, doc. 9.

[46] V. Josanu, op. cit., p. 225 (note).

[47] Idem, Grigore Ureche despre cucerirea Cetăţii Albe în 1465. Realitate sau ficţiune istorică?, în Hierasus, Botoşani (sub tipar).

[48] DRH, A, vol I, doc. 5.

[49] Ibidem, doc. 8 (1398, după iulie 2 – 1399 înainte de noiembrie 28).

[50] V. Spinei, Aspecte economice şi sociale ale evoluţiei comunităţilor locale din spaţiul est-carpatic în sec. X-XIII, în Hierasus, anuar ’78, vol. I, Botoşani, 1979, p. 234-237.

[51] DRH, A, vol I, p. 240; Victor Spinei, Moldova în secolele… , p. 318.

[52] C. Asăvoaie, Prima reşedinţă domnească…, p. 122.

[53] D. Onciul, Date istorice despre Banat, în Idem, Scrieri istorice, vol. II, ediţie îngrijită de A. Sacerdoţeanu, Bucureşti, 1968, p. 287-288; Al. Herlea, Les conditions de l’élaboration et l’importance des constitutions approuvées de Transylvanie, în RRH, t. XI, nr. 3, 1972, Bucureşti, p. 399

[54] În acest sens, Constantin Cihodaru afirma că mulţi dintre beneficiarii daniilor de sate ale căror nume sunt însoţite de formulele „unde este casa lui” sau „unde este curtea lui”, sunt ale cnezilor sau ale juzilor, C. Cihodaru, op.cit., p. 81.

[55] DRH, A, vol. I, doc. 2.

[56] Ibidem, doc. 41.

[57] Ibidem, doc. 13.

[58] Ibidem, doc. 61.

[59] C. Cihodaru, op. cit., p. 280; Gh. Postică, N. Constantinescu, Căpriana. Repere istorico-arheologice, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1996, p. 19.

(publicat în www.medievistica.ro)

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Basarabia, istorie, monumente istorice, Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s