Viaţa bisericească din Basarabia sub stăpânirea rusească (1812-1918)

          Autor:  Veaceslav Ciorbă

În urma anexării de către Imperiul Ţarist, în 1812, a teritoriului dintre Prut şi Nistru, mitropolitulGavriil Bănulescu-Bodoni (fost exarh în Principatele Române în perioada 1808-1812) a fost însărcinat de autorităţile ruse să înfiinţeze aici o eparhie „care să nu mai aibă nici o legătură cu Mitropolia Moldovei, ci, dimpotrivă, să se organizeze după modelul eparhiilor ruseşti, urmând să fie subordonată Sinodului Bisericii ruse din Petersburg”[1]. Comunitatea ortodoxă românească a fost supusă astfel unui proces inexorabil de centralizare şi rusificare, intensificat mai cu seamă după moartea mitropolitului Bănulescu-Bodoni (1821), când eparhia Chişinăului şi a Hotinului a fost condusă numai de ierarhi ruşi. Introducerea obiceiurilor şi a limbii ruse în cult i-a îndepărtat însă pe ţăranii basarabeni de Biserică, ferindu-i, în acest mod, de asimilarea completă. S-au creat, în schimb, premisele favorabile apariţiei diferitelor secte, dintre care una în mod particular, mişcarea inochentistă, a produs mari tulburări; credincioşii de rând îl venerau pe călugărul Inochentie de la Balta…

Timp de 106 ani, viaţa bisericească a românilor basarabeni a fost marcată de toate schimbările prin care au trecut imperiul şi Biserica Ortodoxă Rusă în perioada 1806-1918. Nicolae Popovschi nota: „Potrivit cu rolul ei în viaţa întregului stat rus, Biserica reflecta politica generală şi principiile conducătoare ale Imperiului, ea era un aliat credincios al statului, pus în slujba lui cu toate organele şi mijloacele vieţii bisericeşti”[2]. Statul îşi exercita influenţa prin reprezentantul său numit „oberprocuror”, care era persoana cea mai influentă în Sfântul Sinod – organul suprem de conducere al Bisericii Ortodoxe Ruse, instituit încă din timpul lui Petru cel Mare.

În momentul anexării Basarabiei, oberprocuror sinodal era prinţul A.N. Goliţîn, reprezentant al unor tendinţe liberale şi cosmopolite, venite din Apus, în vremea ţarului Alexandru I. După răscoala decembriştilor din 1825, ţarul Nicolae I a curmat brusc curentul cosmopolit al fratelui său Alexandru I, înlocuindu-l cu o politică strict naţională[3]. Principiile de bază ale noului curs politic erau ortodoxismul, autocratismul şi naţionalismul. A fost elaborat un întreg program de măsuri de consolidare a Ortodoxiei, care prevedea, în primul rând, reorganizarea administrativă a tuturor organelor de conducere în biserică.

Războiul din Crimeea (1853-1856) a scos în evidenţă vulnerabilitatea regimului politic şi social al Imperiului ţarist şi a dus la aşa-numita „epocă a marilor reforme” (1856-1866), care a avut repercusiuni şi asupra vieţii bisericeşti. În această perioadă s-a pus accentul pe pregătirea adecvată a clerului de mir şi pe implicarea lui mai activă în viaţa socială, au fost anulate drepturile care făceau din cler o castă aparte, au fost acordate mai multe împuterniciri episcopilor etc. Retrocedarea către Moldova a judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei, conform Tratatului de pace de la Paris din 1856, constituie o pagină aparte din această perioadă. În aceste judeţe, revenite în componenţa Moldovei, viaţa bisericească a fost organizată în conformitate cu evoluţia vieţii social-politice şi bisericeşti din Principatele Române[4]. În 1878, însă, Congresul de pace de la Berlin, convocat în urma războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, a hotărât la insistenţele Rusiei ca judeţele din sudul Basarabiei să fie reanexate acesteia. A fost un act abuziv, de care s-a făcut din nou vinovată ţara vecină faţă de România, care îi acordase asistenţă militară în cursul războiului[5].

Odată cu asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, la 1 martie 1881, a început o nouă perioadă în istoria Rusiei, epoca unui absolutism dur atât în stat, cât şi în biserică, a oberprocurorului sinodal Constantin Pobedonosţev. În 1905, după înfrângerea în războiul ruso-japonez, regimului lui Pobedonosţev i s-a pus capăt. S-a purces la o reorientare în plan intern, făcându-se iniţial încercarea de a se trece de la absolutism la o monarhie constituţională; apoi, înţelegând că s-a mers prea departe, s-a revenit la vechiul sistem. În consecinţă, situaţia din Imperiul ţarist a devenit foarte încordată; la fel, şi în biserică. Criza s-a agravat şi mai mult în timpul Primul Război Mondial şi odată cu evenimentele tragice din anul 1917.

Pe lângă toate aceste procese, într-un fel fireşti, care s-au răsfrânt şi asupra vieţii bisericeşti din Basarabia, în spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost promovată de la centru şi o politică bine gândită de integrare totală în structura bisericească rusă şi de ştergere a particularităţilor locale, naţionale. Acest lucru a fost realizat, în primul rând, prin ierarhii ruşi care au păstorit Eparhia Chişinăului şi Hotinului, prin rusificarea învăţământului teologic, a clerului, prin introducerea limbii slavone bisericeşti şi a unor rânduieli specifice Bisericii ruse în cult etc.

Relativa autonomie din timpul mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni

Primul arhipăstor al românilor basarabeni a fost mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni[6] – întemeietorul şi organizatorul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului. Era român de neam, născut în 1746, în Bistriţa Transilvaniei, într-o familie originară din Câmpulungul Moldovei[7]. În ultima parte a vieţii sale s-a aflat în slujba bisericii ruse: profesor la Seminarul de la Poltava, mitropolit al Poltavei (1793-1799), mitropolit al Kievului (1799-1803), iar în timpul ocupaţiei ruseşti a fost exarh al Moldovei şi Ţării Româneşti (1808-1812).

Ideea înfiinţării unei noi Eparhii în spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost lansată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse[8]. Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni i-a revenit doar realizarea ei în practică. Stabilit la Chişinău după retragerea trupelor ruseşti din Principatele române, el a înaintat Sinodului din Petersburg, la data de 4 noiembrie 1812, un proiect de organizare a vieţii bisericeşti din Basarabia[9]. După ce referatul cu propuneri a trecut prin procedurile de rigoare, el a fost aprobat de ţarul Alexandru I la 21 august 1813, zi care poate fi considerată ca dată a întemeierii noii Eparhii[10]. În fruntea ei a fost numit mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Jurisdicţia Eparhiei se întindea şi peste parohiile populate de români din stânga Nistrului (Transnistria), aşa cum ceruse mitropolitul prin memoriul său[11].

Organizând Eparhia după proiectul său, Gavriil Bănulescu-Bodoni a dorit ca Biserica din Basarabia să aibă o anumită autonomie şi să-i fie păstrate particularităţile locale.Graţie străduinţelor sale a fost înfiinţat Seminarul teologic din Chişinău (1813), Tipografia eparhială (1814), filiala basarabeană a „Societăţii Biblice Ruse” (care a contribuit la publicarea în limba română a Noului Testament (1817) şi a Bibliei (1819)[12]), a fost mai bine îndrumată viaţa monahală etc. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a trecut la cele veşnice la 30 martie 1821, la vârsta de 75 de ani, după o păstorire efectivă de 9 ani a Eparhiei Chişinăului şi Hotinului. A fost aşezat spre veşnica odihnă la mănăstirea Căpriana, unde i se vede şi azi mormântul[13].

În prima etapă după anexare, din interes strategico-politic, Basarabiei i-a fost acordată o anumită autonomie, care însă treptat, printr-un şir de restricţii succesive, a fost anulată[14]. La fel s-a întâmplat şi cu Biserica din Basarabia. După moartea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, Eparhia Chişinăului şi Hotinului a fost condusă numai de ierarhi ruşi, numiţi de obicei, după un anumit stagiu în alte catedre episcopale ruseşti. În 1837, i s-a redus jurisdicţia, fiindu-i luate cele 77 de biserici din stânga Nistrului şi date Eparhiei Chersonului şi Tauridei (cu sediul în Odessa). Ierarhii ruşi au respins obiceiurile, tradiţiile şi limba românilor basarabeni şi au promovat spiritul rusesc. Treptat, întreaga organizare administrativ-bisericească a fost unificată cu cea din Rusia, încât Biserica Ortodoxă din Basarabia s-a pomenit a fi, până la urmă, o Eparhie ordinară a Bisericii Ortodoxe Ruse.

Preoţi cu nume rusificate şi căsătorii cu fete rusoaice şi ucrainence

În timpul regimului ţarist, preoţimea basarabeană s-a transformat treptat într-o clasă distinctă, inaccesibilă pentru elemente din alte pături sociale. Clericii erau scutiţi de dări şi de serviciul militar; parohiile se „transmiteau” din tată în fiu (dreptul de moştenire a parohiilor era consfinţit chiar printr-o lege din 1823); funcţia de paroh se păstra fiilor de preoţi şi în cazul când aceia erau minori; în cazul când era numit un preot străin, el trebuia să întreţină văduva şi orfanii din contul parohiei; fiii de preoţi erau îndemnaţi să se căsătorească cu fete din „tagma duhovnicească”[15] etc. Sub influenţa procesului de rusificare, preoţii basarabeni au început să poarte reverende cu croială specific rusească şi cruci pectorale, să folosească pe alocuri limba slavonă în slujbe. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea întâlnim preoţi basarabeni cu nume rusificate, ca Danilevschi, Laşcov, Florov, Cornovanov, Vlaicov, Stoicov, Popovschi şi altele. Se urmărea, de asemenea, căsătorirea absolvenţilor de Seminar cu fete rusoaice şi ucrainence, în vederea rusificării familiilor preoţeşti[16]. Deşi prin legile din 1867 şi 1869 au fost anulate unele privilegii ale clerului, cu scopul desfiinţării „sistemului de castă”, totuşi, în virtutea tradiţiei, fiii de preoţi păstrau cele mai multe şanse de a deveni clerici.

O schimbare pozitivă a constituit-o, într-adevăr, ridicarea nivelului intelectual al preoţimii basarabene. În 1812, dintre toţi preoţii Eparhiei Chişinăului şi Hotinului – 31 de protoierei şi 1064 de preoţi – numai zece aveau studii complete seminariale, doi absolviseră clasa filosofică seminarială, iar restul erau cu şcoala inferioară sau chiar cu pregătire de acasă[17]. În 1859 erau 162 de preoţi cu studii de seminar, restul fără studii. În 1882, nouă preoţi aveau studii superioare, 521 – seminariale, 126 erau absolvenţi ai seminariilor de la Huşi şi Ismail, 128 – nu terminaseră studiile sau nu aveau deloc studii[18]. În 1903, din 1.008 preoţi, câţi erau în eparhie, 3 protoierei şi 10 preoţi aveau studii academice, 15 protoierei şi 805 preoţi aveau cursul seminarial, 74 – cursuri seminariale din România, 9 – cursuri complete de şcoli normale, 92 – cursuri incomplete de seminar[19].

În perioada 1812-1918, preoţimea basarabeană s-a îndepărtat tot mai mult de poporul de rând. Ierarhii ruşi voiau să aibă în subordine o preoţime devotată stăpânirii ţariste şi acest obiectiv putea fi realizat doar prin rusificarea lor. Procesul de rusificare, care era promovat prin şcoală, prin impunerea cunoaşterii obligatorii a limbii ruse, prin introducerea ei în cult şi prin multe alte metode, a dat treptat roadele sale. Populaţia rurală românească, care constituia marea majoritate a populaţiei din Basarabia, nu cunoştea, însă, limba rusă şi era mai puţin influenţată de cultura rusească. Ca urmare, poporul se îndepărta de Biserică şi de păstorii săi duhovniceşti, se crea un teren favorabil pentru apariţia diferitelor secte, care nu au întârziat să se strecoare. Un exemplu elocvent este „mişcarea” călugărului Inochentie de la Balta, care propovăduia în limba română[20] şi care a produs mari tulburări, credincioşii de rând venerându-l în masă…

Locaşurile de cult din Basarabia au împrumutat, în majoritate, cupola rusească în formă de bulb

Înglobarea Basarabiei în componenţa Imperiului ţarist a dus inevitabil la un proces de deznaţionalizare şi rusificare a artei bisericeşti[21]. Acest lucru s-a petrecut, pe de o parte, direct, printr-o politică conştientă, dirijată de la centru, prin care erau impuse valori şi modele artistice străine spiritului şi culturii locale, iar, pe de altă parte, pe cale indirectă, ca rezultat al rusificării altor laturi ale vieţii politice, social-economice şi culturale a noii gubernii. Coloniştii străinii, funcţionarii de altă naţionalitate, profesorii cunoscători de limbă şi cultură rusă, basarabenii rusificaţi etc., toţi optau pentru valori străine. Şi ei, spre deosebire de populaţia din mediul rural, aveau posibilitatea de a-şi impune gusturile şi preferinţele.

În perioada 1812-1918, în Basarabia a avut loc un intens proces constructiv, de la 42 de biserici de zid în anul 1812 s-a ajuns la 818 în anul 1903; marea majoritate a acestor edificii au fost înălţate în mediul rural. Ele au fost construite în stil neoclasic rus, după câteva proiecte-tip, cu mici modificări de la un monument la altul. Cu toate acestea, au fost construite şi biserici reprezentative sub aspect arhitectural[22].

Arhitectura bisericească basarabeană în această perioadă a fost profund marcată de transformările şi tendinţele arhitecturii din marile oraşe ruseşti, în special, din capitala imperiului – Sankt-Petersburg. Într-o primă etapă asistăm la un proces de marginalizare a arhitecturii autohtone, care s-a remarcat printr-un şir de monumente construite la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, şi la impunerea pe diferite căi a stilului neoclasic de factură rusească. Odată cu apariţia în marile centre ruseşti a unor noi direcţii arhitecturale de nuanţă eclectică, şi în Basarabia, cu o întârziere de aproximativ două decenii, s-a resimţit tot mai insistent influenţa eclectismului la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea.

După cum au subliniat toţi cercetătorii din perioada interbelică, cel mai elocvent, această influenţă se vede în utilizarea cupolei în formă de bulb de ceapă, care este unul din elementele caracteristice ale arhitecturii ruseşti pe tot parcursul evoluţiei sale. Deşi biserici construite în stil tradiţional rusesc în Basarabia nu avem atât de multe, sunt puţine locaşuri de cult din perioada 1812-1918 care să nu fi împrumutat, fie şi ca element mai mult decorativ, cupola rusească în formă de bulb.

Troiţele basarabene, mai puţin influenţate de factorii externi

Pictura bisericească basarabeană din această perioadă este supusă aceluiaşi proces de rusificare. Se atestă un flux de icoane pictate după modele academice în atelierele din marile oraşe ale Imperiului, care, pe de o parte, au înlocuit icoanele originale şi unicate, într-un fel, ale zugravilor locali, iar, pe de altă parte, au influenţat stilul iconarilor basarabeni, care s-au depărtat treptat de vechea tradiţie autohtonă. Aceste icoane de tip rusesc, deşi răspândite pe larg în Basarabia, nu prezintă interes sub aspect artistic, din simplu motiv că erau produse în serie şi nici n-au constituit subiectul vreunui studiu.

Dintre artele decorative care s-au dezvoltat în Basarabia în perioada 1812-1918 poate fi menţionată doar sculptura populară în lemn şi în piatră. Ca şi în cazul arhitecturii şi picturii, odată cu anexarea Basarabiei, sculptura a fost ruptă de la izvorul şi vatra sa românească, dar, spre deosebire de ele, fiind, în special, de factură populară, a fost mai puţin influenţată de factori veniţi din exterior. Deşi n-a cunoscut o înflorire deosebită, prelucrarea artistică a lemnului şi a pietrei s-a dezvoltat, fapt demonstrat, pe de o parte, de nenumărate piese sculptate, în special troiţe, care au existat în toate satele basarabene, iar, pe de altă parte, de crearea unor centre artistice cu un specific propriu, care au dat naştere unor opere reprezentative şi de certă valoare. Troiţele basarabene fascinează prin măiestrie şi complexitate, prin redarea chipului şi prin larga lor răspândire. Chiar şi cercetătorii din perioada sovietică[23] se mirau de faptul că chipul lui Hristos nu avea imprimat nimic din acele chinuri pe care le suferea în momentul răstignirii, fapt caracteristic artei din ţările catolice, ci, din contra, chipul lui Hristos din troiţele basarabene, în spiritul învăţăturii Bisericii Ortodoxe, îl reda pe Mântuitor având o faţă liniştită, senină, care privea de sus cu blândeţe şi care parcă nici nu simţea chinuri la care era supus…

Despre Inochentie şi inochentism

Fragmentul de convorbire reprodus mai jos a fost stenografiat de cercetătorul Henri H. Stahl, în seara zilei de 17 septembrie 1931, în satul Cornova, judeţul Orhei, Basarabia. Interlocutorul lui Stahl era părintele Ion Zamă, de 65 de ani. Se discuta despre inochentism, curent religios foarte popular în Basarabia în anii de dominaţie ţaristă, dar şi după aceea. Ca să vadă de ce numeroşi cornoveni de-ai săi  vindeau tot ce aveau şi se duceau la mănăstirea din localitatea Baltă,  în care slujea Inochentie, părintele Zamă a făcut el însuşi o vizită de câteva zile în satul cu pricina. S-a convins repede: Inochentie era un şarlatan; dar un şarlatan care propovăduia în limba română, atrăgându-i astfel în număr mare pe basarabenii care se vedeau în situaţia de a nu mai înţelege slujbele religioase din satele lor…

„Părintele Ioan Zamă: Inochentie este de aici, din Basarabia, de lângă Soroca, dintr-un sat. A fost un băiet de ţăran şi l-o dat pe la mănăstire, pe la Curchi, pe la Hârjauca. Avea bunişor glas, cânta binişor băiatul şi a învăţat a ceti, cum sunt băieţii pe la mănăstiri. S-a făcut un şmecher. Umbla prin toate mănăstirile din Basarabia, până ce a ajuns tocmai la Kiev, la Lavră. A fost şi la Moscova, şi la Petograd, şi cânta la horul patriarhiei. Şi s-a făcut călugăr pe acolo, umblând el prin mănăstiri. (…) El, ca un moldovean – şi la Baltă se duceau mulţi moldoveni –, a început a spune cuvântări pe limba moldovenească. A slujit moldoveneşte. Dar moldovenii, auzind în oraş că slujeşte în limba lor, că spune cuvântări pe limba lor – pe acolo nu se mai aflau moldoveni defel în mănăstire –, a început a se duce la mănăstirea şeia, că acolo, în biserică, erau şi moaştele părintelui Ioan Levitzki. (…)

Am şezut eu trei zile în Baltă. Mă duceam dimineaţa la biserică şi slujea Inochentie în toată ziua; cât am fost eu, de două ori a slujit el. Apăi, când slujea el, acolo în biserică, la uşă, era o masă unde se scriau liturghiile. Şi movilă de aur, bani de aur ruseşti, de 5 carboave, de 10 carboave, se strângeau. Mare venit se făcea acolo, mulţi bani se grămădea!… Am şezut cât am şezut şi mi-am luat copchila – că era o copilă bolnavă acolo –, am luat-o, m-am dus de am luat bună ziua de la părintele Inochentie şi i-am spus că foarte bine mi-a plăcut la mănăstire şi vreau şi eu să mă dau la mănăstire. «Poate părinte, la bătrâneţe, ne-am cumpăra câte o moşioară, că aici este chip de făcut bănişori». Şi aşa am văzut eu pe Inochentie.

Şi când am venit acasă, am venit la Călăraşi, la gară şi m-am dus la protopop, la părintele Alexandru, blahocinul nostru, şi i-am povestit povestea: «Părinte protopoape, du-te şi spune Înalt prea Sfântului să închidă mănăstirea, că prăpădim toţi moldovenii; se duc toţi acolo. Că acolo este amăgeală mare, nespusă, o şarlatanie. Acolo nu sunt nici moaşte, nici nimic. Acolo se bat călugării în buzunar şi scot dracii cei de miazănoapte şi cei de miazăzi». Protopopul oleacă s-a jignit când a auzit aiasta şi începe a-mi aduce exemple: «Cum? Dar nu ai fost la Iaşi» – că atunci nu puteai merge la Iaşi –, «du-te acolo, la Iaşi, şi ai să vezi moaştele Sfintei Paraschive», «Da, colo poate să fie, dar aici nu este nimic». (…)

Asta se întâmpla pe la 1905-1906, cam pe aici. Îşi vindeau casele moldovenii, la Rădeni – la noi, în Cornova, puţin –, vindeau casă, oi, pământ şi se duceau acolo. Înnebunise lumea. Eu de atâta m-am dus, că cornovenii mei se duceau toţi: ia să mă duc şi eu! Şi apoi am venit să le propovăduiesc; am început să le explic şi a le spune şi s-au potolit. De plecat, au plecat mulţi, dar dacă le-am spus eu, apoi oamenii s-au mai potolit, s-au trezit.

(Întrebare: Dar ce făceau acolo, părinte, la Inochentie?)

Ce făceau! Nebunii. Ţipau, vedeau pe Sfântul Duh, vedeau pe Hristos; halucinaţii fel de fel. Spuneau că l-au văzut pe Sf. Duh când slujea el: ieşea dintr-însul ca un fluture.

Şi am început eu a spune, chiar acolo în gară, că nu este drept, că eu n-am văzut. – Dar ei: «ei, tragi tutun şi de atâta!»

Veneau femei de pe la Baltă şi spuneau că Arhanghelul s-a arătat, că au grăit cu Maica Domnului, mai ştiu eu ce spuneau? Fel de fel de nebunii.

(Întrebare: Şi unde propovăduia Inochentie?)

În biserică propovăduia. Pe dânsul, norodul îl sfinţea. El, poate, nici nu a avut intenţie să fie sfânt. Dar spunea cuvântări bunişoare (că eu l-am ascultat: grăia binişor).

(Întrebare: Şi cam ce vorbea?)

Spunea de Duhul Sfânt, că Duhul Sfânt a venit într-însul. Asta spunea. Că sălăşluieşte într-însul Sfântul Duh. Şi iată, au început oamenii a zice că el este Sfântul Duh. Erea: Dumnezeu Tată, Fiul şi Inochentie. Aşa erea de amù, pentru ei.

(Întrebare: În Cornova sunt inochentişti?)

Pe aicea nu prea sunt; dar prin Năpădeni sunt”

(din Dimitrie Gusti şi colaboratorii, Cornova 1931. Ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Zoltàn Rostàs, Vasile Şoimaru. Editura Quant, Chişinău, 2011) 

Note


[1]Mircea Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc, Iaşi, 1993,p. 54.

[2]Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, Museum, 2000,p. 36.

[3]Ibidem, p. 37.

[4]Vezi: Costin Clit, Episcopia Huşilor şi judeţul Cahul la 1878, în vol. „Cronica Episcopiei Huşilor”, Huşi, 1998, p. 311-315.

[5]M. Păcurariu, Op. cit., p. 75.

[6]Vezi: Avksenti Stadnickij, Gavriil Běnulesku-Bodoni, ekzarh moldovlahijskij (1808-1812) i Mitropolit Kišinevskij (1813-1821), Chişinău, 1894; Iosif Parhomovič, Kratkij očerk žizni i dejatel‘nosti Vysokopreosvjaščennago Gavriila Běnulesku-Bodoni, în “Trudy Besarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. V, Chişinău, 1910; Gh. Gheorghiu, Gavriil Bănulescu-Bodoni, mitropolit al Moldovei, exarh al Valahiei, Bucureşti, 1899; Simeon Damaschin, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi cultura românească în Basarabia, în ziar. „Literatura şi arta”, Chişinău, 22 iunie 2000; Nikolaj Florenski, Žizni i dejatel‘nost‘ mitropolita Gavriila Běnulesku-Bodoni, Chişinău, 2005.

[7]T. Ştefanelli, Originea câmplungeană a lui Gavriil, mitropolitul Kievului, în “Analele Academiei Române”, Memoriile secţiunii istorice, s. II., t. XXII, Bucureşti, 1901, p. 357-372.

[8]Dinu Poştarencu, Înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2003, nr. 2, p. 7.

[9]Actul a fost publicat în rev. „Kišinevskie eparhial’nye vedomosti”, 1871, nr. 19, p. 434-438; 1882, nr. 17, p. 966-972, iar în versiune românească de Constantin N. Tomescu în rev. „Arhivele Basarabiei”, 1929, nr. 2, p. 39-45.

[10]Vezi: Mihai Onilă, Eparhia Chişinăului şi Hotinului: (180 ani de la organizare), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, Vol. III, Chişinău, 1996, p. 167-172.

[11]M. Păcurariu, Op. cit., p. 55.

[12]Vezi: Sergiu Valcov,Din istoria filialei Basarabene a „Societăţii Biblice Ruse”, în  „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1993, nr. 2,p. 32-40.

[13]M. Păcurariu, Op. cit., p. 61-62.

[14]Vezi: Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 317-332.

[15]Ibidem, p. 48.

[16]M. Păcurariu, Op. cit., p.68.

[17]N. Popovschi, Op. cit., p. 45.

[18]Ibidem, p. 107.

[19]Ibidem, p. 168.

[20]N. Popovschi, Mişcarea de la Balta sau inochentismul în Basarabia, Chişinău, 1927.

[21]Vezi: Veaceslav Ciorbă, Arta bisericească din Basarabia (1812-1918), Chişinău, 2005.

[22]Ibidem, p. 8-35.

[23]Vezi: Matus Livšic, O moldavskoj narodnoj scul‘pture konca XIX – načala XX vv, în „Ĕtnografija i isskustvo Moldavii”, Chişinău, 1972, p. 95-112.

(sursa: historia.ro)

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Basarabia, istorie, Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s