Arhive lunare: Octombrie 2012

Carta Rumâniei în relief 1855

România văzută de Cezar Bolliac, un lider al Revoluției Române din 1848.

Litografie: imprimeria „G. Wonneberg” din Bucureşti. Anul apartiţiei: 1855

 

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria istorie, Uncategorized

Ultimul stinge lumina

Un popor de slugi? (Opinii)

 

„Sus-puşii nu mai au nimica sfânt,

Ca pe cravate, jurământu-şi schimbă,

Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,

Vorbim şi limba noastră-n altă limbă…”   

                             Ana Maria Paunescu –  Romania, ultimul bal

 Cenaclul Flacara,vol.  7 

Un comentariu

Din categoria istorie, Uncategorized

Pictori basarabeni într-o expoziție de excepție la București

        Expoziţia a fost deschisă publicului în perioada 17 octombrie – 2 noiembrie 2012.  Autorii sunt  Gheorghe Lisiţa și Veronica Iftodi. Ei au prezentat lucrările proprii la o expoziție de pictură din București la Palatul Parlamentului – Sala de expozitii Constantin Brâncuși.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Basarabia, evenimente, Uncategorized

Marşul Unirii de la Bucureşti

       Bucureștiul a fost ieri, 21 octombrie, capitală a unioniștilor.  Tineri,  persoane în vârstă, toți cei care  împărtășesc ideea Unirii s-au adunat în Piața Victoriei, în fața Guvernului României pentru a cere Unirea Basarabiei cu Patria Mama, România. 

Participanții la Marș  au scandat lozinci precum „Basarabia e România”, „România nu uita, Basarabia e a ta”. 

Marşul unionist de la Bucureşti a fost organizat de Platforma Civică Acţiunea 2012.

Scrie un comentariu

Din categoria Basarabia, istorie, Uncategorized

Aspasia – o istorie a amantelor

Pe la jumătatea secolului al V-lea î.Hr., oraşul-stat Atena eclipsa restul Greciei; democraţia care domnea acolo era cea mai mare realizare a Greciei antice. Dar epoca de aur ateniană nu influenţa şi viaţa femeilor, care îşi petreceau majoritatea timpului stând în casă. Femeile străine erau de două ori condamnate, atât prin sex, cât şi prin castă. Una dintre ele, Aspasia, o imigrantă venită din cetatea Milet, din Asia Mică, a încercat să îşi compenseze statutul social prin relaţia ei cu Pericle, cel mai de seamă om de stat din Atena.

Aspasia a sosit în Atena în urma războaielor persane, care au secătuit resursele Atenei şi s-au încheiat cu armistiţiul de cinci ani din 451. Ea venise la Atena cu rudele ei, pe care circumstanţe necunoscute le forţaseră să părăsească Miletul, în ciuda prezenţei familiei şi a originii sale nobile, care îi asigura relaţii bune, ea nu avea resurse financiare şi a fost obligată să-şi caute o slujbă. Din nefericire pentru Aspasia, sosirea ei în Atena a coincis cu un val de imigraţie postbelică, care l-a făcut pe Pericle să instituie măsuri draconice, pentru a asigura superioritatea socială a cetăţenilor atenieni. A acordat cetăţenie ateniană doar celor care aveau doi strămoşi atenieni şi a limitat drastic drepturile străinilor de felul Aspasiei şi a familiei ei. Oricine era prins dându-se drept cetăţean atenian risca să fie condamnat la sclavie.

În conformitate cu legislaţia promovată de Pericle, Aspasia nu putea să se mărite cu un atenian sau să se bucure de cele câteva drepturi de care beneficiau femeile ateniene. Dar şi drepturile acestora erau puţine la număr. Spre deosebire de bărbaţii atenieni, femeile nu puteau deveni soldaţi, aşa că pruncii de sex feminin erau adesea lăsaţi pradă intemperiilor sau fiarelor sălbatice. Copilele cărora li se acorda privilegiul de a trăi erau crescute cu indiferenţă, ţinute acasă sub cheie şi învăţate numai gospodărie. La începutul activităţii sexuale, de obicei pe la paisprezece ani, părinţii le măritau cu bărbaţi mult mai în vârstă care îşi făcuseră stagiul militar şi erau, în fine, liberi să se căsătorească. Viaţa maritală nu reprezenta nicidecum o eliberare, căci nevestele grecilor trăiau ascunse în noile lor cămine. Căminele atenienilor, ca toate casele greceşti în general, reflectau statutul superior al bărbatului. Erau mici, pentru că bărbaţii îşi petreceau majoritatea timpului în altă parte, în compania altor bărbaţi. Cele mai multe camere dădeau într-o curte interioară. Sufrageria era cea mai mare şi mai bine utilată cameră din casă, pentru că bărbaţii primeau acolo vizite. Dar ei le excludeau pe neveste, fiice şi alte femei de la aceste evenimente. Adesea invitau hetaire – curtezane de lux – sau, dacă erau mai săraci, prostituate, ca să îi distreze. Femeile Atenei antice nu prea aveau drepturi şi puteau divorţa doar dacă era de acord şi bărbatul. Numai dota lor le mai putea asigura o oarecare protecţie financiară, într-o societate care preţuia matroana decentă, supusă şi muncitoare, femeia putea aspira, cel mult, la o bună reputaţie. Ce să facă o străină în acest oraş al bărbaţilor? Aspasia nu era doar frumoasă, ci şi deosebit de inteligentã şi, spre deosebire de majoritatea femeilor ateniene, reuşise să îşi facă o educaţie, deşi nu a dezvãluit niciodată cum. Începu să predea retorică şi filozofie şi curând îşi câştigă o repuţie atât de bună, încât însuşi Socrate o ridică la rang de profesor. Este foarte posibil ca Aspasia să-şi fi câştigat existenţa la început aderând la misterioasa castă a hetairelor, femei de origine străină care ofereau sex, companie şi prietenie, în schimbul cadourilor valoroase şi al banilor. Spre deosebire de prostituate (şi de majoritatea soţiilor), hetairele erau femei educate şi cultivate, elegante şi sofisticate. Spiritul lor, cunoştinţele şi uşurinţa conversaţiei le deosebeau de celelalte grecoaice, ele pricepându-se să poarte dispute cu bărbaţii de pe poziţii egale din punct de vedere intelectual. Vasele pictate le arată ca pe nişte femei atletice, cu piept plat şi îmbrăcate somptuos, uşor de deosebit de matroanele masive şi neîmpodobite. Aspasia avea în jur de douăzeci şi cinci de ani când l-a întâlnit pe Pericle şi i-a insuflat acestuia dragostea pătimaşă care a durat până la moartea sa. Dar tocmai legile promulgate de Pericle o condamnau la o viaţă de concubinaj, interzicându-i mariajul. Pentru că nu putea trăi fără ea, Pericle a adus-o pe Aspasia la el acasă. Când Aspasia îi născu un fiu, statutul nelegitim al acestuia nu l-a deranjat pe Pericle, care deja avea doi copii legitimi. Pericle nu era nici pe departe singurul admirator al Aspasiei, o prezenţă deopotrivă erotică şi intelectuală. Când ea înfiinţă un loc de dezbateri, cei mai mari intelectuali învăvaţi şi oameni de stat s-au înghesuit să facă acolo politică şi filozofie. Aspasia nu s-a limitat la treburi de stat. A practicat şi raţionamentul socratic riguros, aplicîndu-l la relaţiile maritale, un subiect pe care cu siguranţă că statutul ei a îndemnat-o să îl studieze. Autorii ulteriori precum Cicero şi Quitilian relatează un dialog între Aspasia şi soţia lui Xenofon, la care ar fi fost martor filozoful.

– Spune-mi, întrebă Aspasia, dacă giuvaierurile alese ale vecinei tale ar fi mai frumoase, le-ai vrea pe ale tale sau pe ale ei?

– Pe ale ei.

– Şi dacă veşmintele şi podoabele ei ar fi mai scumpe ca ale tale, pe care le-ai prefera?

– Pe ale ei, desigur.

– Ei bine, dacă soţul ei ar fi mai bun ca al tău, l-ai dori pe acela sau pe al tău?

Soţia lui Xenofon se înroşi. Aspasia sparse liniştea jenantă. Pentru a satisface dorinţa de perfecţiune a partenerului, explică ea, eşti obligat să fii perfect. Deşi erotismul este dimensiunea prin care bărbaţii şi femeile îşi exprimă devoţiunea unul faţă de altul, elementul esenţial al atracţiei este virtutea.

Inventată sau reală, această discuţie ne sugerează părerile Aspasiei despre relaţia dintre bărbat şi femeie: cei doi pornesc de la aceleaşi condiţii şi trebuie să fie la fel de preocupaţi de a căuta calea virtuţii. Cu alte cuvinte, se pare că amanta lui Pericle era un avocat al egalitarismului, într-un fel care se opunea monumental stratificării rigide şi inegalităţii prescrise de lege la ora şi locul în care ea trăia.

Între timp, Pericle îşi petrecea o mare parte din timp acasă, pentru a putea fi cu Aspasia, fără a neglija însă guvernarea şi restaurarea templelor ateniene, distruse în timpul războaielor persane. Atenienii sprijineau masiv politica administrativă a lui Pericle, dar nu şi viaþa lui particulară, care nu le era tocmai necunoscută. Cetăţenii îi reproşau că a izgonit-o din casă pe soţia sa pentru a o aduce pe Aspasia, ignorând faptul că el divorţase de soţia sa cu mai mult de zece ani înainte de a o întâlni pe Aspasia. Se mai murmura că ar fi trebuit să o ţină pe amantă ascunsă, aşa cum făceau ceilalţi, un sfat pe care Pericle l-a nesocotit mereu. Treptat, se formă un adevărat curent potrivnic Aspasiei, iar ea a fost cea care l-a primit din plin, şi nu Pericle. Fu defăimată fără milă în locuri publice. Poeţii comici se întrecură pe ei înşişi în zicători deocheate, comparând-o cu Thargelia, puternica soţie şi curtezană ionianã care avusese paisprezece bărbaţi şi care se folosise de imensa ei influenţă pentru a ajuta duşmanul în timpul războaielor persane.

În 440 î.Hr., când cetatea Samos s-a revoltat împotriva Atenei, campania contra Aspasiei s-a intensificat. Deşi Pericle a înăbuşit revolta, până la urmă, opozanţii săi l-au acuzzat că amanta sa, Aspasia, din motive personale care ţineau de originele sale miletiene, îl convinsese să pornească războiul cu Samos. În Cheirones, autorul satiric Cratinus îi ridiculizează atât pe Pericle, cât şi pe Aspasia, pe care o numeşte Târfa cu Ochi de Câine. Această etichetă a prins, aşa că tot mai mulţi atenieni au început să o condamne pe Aspasia ca pe o stricată de cea mai joasă speţă. Reputaţia ei de hetairă evocă alte imagini, cele explicit sexuale de pe vasele greceşti şi cupele de băut unde hetaire goale îşi ridică hainele pentru a-şi expune organele genitale potenţialilor clienţi. Pe ceramica vaselor arse în cuptoare, aceste hetaire fac sex în grup, stau aşezate în diverse poziţii şi chiar se apleacă, sprijinindu-se cu braţele de podea, pentru a permite sexul anal. Uneori, clienţii sunt înfăţişaţi bătându-le la fundul gol cu un pantof sau cu alt obiect, pentru a le obliga să întreţină un act sexual neplăcut sau dureros.

Comparaţia cu aceste caricaturi a fost cea mai penibilă în cruciada iniţiată împotriva Aspasiei, intelectuala rafinată, mama devotată şi a tovarăşă de viaţă a lui Pericle. Adevăratul motiv al acestei înverşunări amare şi al urii împotriva Aspasiei era faptul că ea ameninţa structura socială a Atenei, construită pe relaţii de sclavie şi condusă de bărbaţi, societate în care femeile erau tratate ca nişte trântori sau, în cazul celor de origine străină, obligate la o existenţă şi mai sordidă. Aspasia, femeie şi străinã, ar fi trebuit să accepte acest dublu handicap conform statutului stabilit prin lege. Dar reuşise cumva să se eschiveze şi îl îmbrobodise şi pe conducătorul lor bătrân şi nebun, care îi trecuse cu vederea statutul. În mod cert, Aspasia era un pericol pentru ordinea prestabilită, o revoluţionară deghizată seducător.

Timp de un deceniu după dezastrul războaielor samiene, viaţa Aspasiei a continuat să fie la fel de armonioasă în particular şi la fel de bogată intelectual, dar coşmarul social a continuat, în 431 î.Hr., la începutul războiului pelopnesiac, atacurile verbale s-au intensificat. Poetul comic Hermippus a lansat un nou atac, acuzându-o că se comportă neruşinat şi că este codoaşa lui Pericle, furnizându-i ateniene libere. A reuşit să stârnească o furtună publică atât de puternică, încât au fost formulate acuzaţii de imoralitate şi trădare contra Aspasiei. În pofida opoziţiei lui Pericle, voinţa populară a avut câştig de cauză.

Ca străină, Aspasia nu putea să compară în faţa judecătorilor pentru a se apăra. Pericle a pledat în favoarea ei. Plângea în timp ce vorbea, cu vocea tremurându-i de emoţie. A pledat cu atâta elocvenţă şi convingere, încât juriul a acceptat argumentul calomniei şi a achitat pe Aspasia. Această victorie contra răutăţii şi calomniei i-a legat şi mai strâns pe cei doi. Curând după aceea, ea a fost recunoscută public ca perechea lui Pericle.

Dar cuplul de îndrăgostiţi nu avea să se bucure de o bătrâneţe tihnită împreună. Strategia militară a lui Pericle, de a proteja imperiul atenian prin baricadarea cetăţenilor şi a armatei în interiorul zidurilor cetăţii, a dus la suprapopulare severă şi molime. În 430 î.Hr., o epidemie teribilă de ciumă a ucis o treime din soldaţi şi un sfert din populaţia civilă. Pericle însuşi şi-a pierdut primii doi fii, sora şi o mare parte din rude şi prieteni.

Dar cei mai mulţi atenieni suferiseră pierderi teribile şi, în durerea lor sălbatică, au căutat un ţap ispăşitor. L-au găsit uşor în persoana lui Pericle, care a fost demis din funcţie, acuzat şi condamnat pentru luare de mită. Pericle era acum în dizgraţie, dezonorat şi fără moştenitori. Oricât de rău se prezenta situaţia, pentru Aspasia a fost un beneficiu neaşteptat, căci statutul fiului mai mic al lui Pericle s-a îmbunătăţit. Pericle, disperat să aibă un moştenitor, a trebuit să pledeze înaintea mai-marilor cetăţii pentru recunoaşterea statutului fiului său, pe care legislaţia xenofobă promovată de propriul lui tată îl considera drept bastard. În cele din urmă, atenienii se îndurară de bătrânul Pericle şi îi acordară tânărului Pericle cetăţenia, dar nu şi Aspasiei.  Cu toate acestea, succesul fiului trebuie sãăi fi oferit Aspasiei o mare satisfacţie.

Pericle şi Aspasia se bucurară pentru o vreme de linişte, scăpând de persecuţii. El a fost reabilitat şi reinstaurat în funcţie. Dar ciuma făcea ravagii prin Atena şi, în curând, îl ucise şi pe el, lăsând-o pe concubina sa singură şi lipsită de apărare în oraşul bântuit de boală. Fără Pericle, sau, mai bine zis, după Pericle, Aspasia se orientă către alt bărbat, un negustor de oi, care era şi un general foarte popular. Graba cu care a stabilit această relaţie pare să demonstreze nesinceritatea afecţiunii ei pentru Pericle. Probabil că nu era la ananghie, fiul ei moştenise averea lui Pericle. Poate că a simţit nevoia de a fi protejată de cetăţenii care o urau. Poate că o şi atrăgea Lysicle, care era dinamic, ambiţios, bogat şi mult mai apropiat de ea ca vârstă decât Pericle. Şi probabil că ea s-a gândit cã, de vreme ce legea ateniană tot o stigmatiza ca pe o străină, iar atenienii o persecutau, cel mai înţelept lucru ar fi fost să stabilească o relaţie similară cu cea pe care o avusese cu Pericle şi să devină concubina altui bărbat puternic, capabil să o apere de numeroşii săi duşmani.

Este aproape sigur că Aspasia l-a cunoscut pe Lysicle prin Pericle. Poate că Lysicle s-a numărat printre bărbaţii impresionaţi de inteligenţa şi frumuseţea ei. De asemenea, este posibil ca statutul de concubină a lui pericle s-o fi făcut mai atractivă; pentru că, până la urmă, Pericle sfidase întregul popor pentru a trăi alături de ea şi a o onora cum cuvine.

Oricare ar fi fost motivul acestei uniuni dintre Aspasia şi Lysicle, relaţia lor a fost de scurtă durată. El a murit pe câmpul de luptă tocmai când ea îi născuse un fiu. Aspasia se văzu iarăşi singură şi fără apărare, de data aceasta cu un copil nelegitim.

Dar atenienii nu îi dădeau pace. Când Aspasia împlini patruzeci şi cinci de ani, Aristofan lansă un nou atac fulgerător. În piesa Acharnians, o acuză, nici mai mult nici mai puţin, că provocase războiul peloponesiac. Personajul Dikaeopolis enumera evenimentele care au dus la izbucnirea războiului. Conform poveştii, câţiva tineri beţi se strecuraseră în cetatea Megara şi furaseră o prostituată pe nume Simaitha. Furioşi, megareenii se răzbunară furând două fete de la Aspasia, pe care o numeau codoaşă. Înfuriată de furtul fetelor ei, Aspasia l-a sfãtuit pe Pericle să declanşeze războiul peloponesiac.

Nu ştim ce s-a mai întâmplat cu Aspasia după moartea lui Lysicle, deşi povestea ei generează dezbateri şi analize până în ziua de azi. Ceea ce ştim cu siguranţă este că Aspasia era suficient de isteaţă ca să îşi evalueze situaţia la vârsta de mijloc, aşa cum reuşise şi în tinereţe:  femeie străină într-o societate care se temea de ea şi o dispreţuia. Avea câteva atuuri: o frumuseţe pe cale de a se ofili, o reputaţie de inteligenţă sclipitoare şi o raţiune imbatabilă, precum şi un fiu care era moştenitorul legitim al lui Pericle. Şi reputaţia unei hetaire, ceea ce cu siguranţă îi atrăgea pe unii bărbaţi.

După toate probabilităţile, Aspasia a căutat refugiu şi protecţie la alt bărbat, aşa cum făcuse şi după moartea lui Pericle. Potrivit unui scenariu mai puţin probabil, fiul ei mai mare, Pericle, şi-ar fi asumat rolul de protector al mamei. Dacă ar fi fost aşa, ar fi trebuit să fi rămas şi vreo aluzie literară. Dar călăii dramaturgi ai Aspasiei au tăcut, şi ce ne putem imagina este că Aspasia s-a aliat cu un bărbat prea insignifiant pentru a fi menţionat, s-a mutat din Atena sau a murit în obscuritate.

Judecând după sursele de care dispunem, învăţăturile şi credinţa Aspasiei făceau din ea un exemplu de echilibru într-o lume dezechilibrată. Dar ea rămânea o străină şi o femeie marcată de moravurile aspre ale Atenei, aşa că a trebuit să se sprijine pe relaţia cu Pericle pentru a dobândi putere şi siguranţă materială.

Elizabeth Abbott, O istorie a amantelor, Ed. Lider, Bucureşti, 2005

(sursa: istoriiregasite.)

Scrie un comentariu

Din categoria istorie, Uncategorized

Trei muzee pe care vizitându-le ţi se face părul măciucă!

Torture-Museum-in-Rome-Italy_Inside-view_1733    Aerul pestilenţial din jurul spânzurătorilor, ţipetele de agonie ale celor traşi pe roată şi mulţimea adunată ca la spectacol, toate acestea sunt imaginile fragmentare ale unui episod de tortură din anii întunecaţi ai Evului Mediu. Am ales trei dintre muzeele care aduc încă publicului fragmente din acele imagini cotidiene din perioadă mai sus menţionată: Praga, Amsterdam şi Roma

Tortura nu exista fără un scop anume. În istoria omenirii au existat numerose momente în care scopul a scuzat mijloacele. De la faraoni pana la preşedinţi, tortura a fost instrumentul principal de aflare al unor informaţii secrete sau de pedepsire pentru păcate capitale.Prin Praga la muzeul Terorii

Muzeul se găseşte imediat după ieşirea de pe Podul Carol, la intrarea în Mala Strana, centrul vechi din Praga. Cu intrarea într-un gang şi dispus pe 3 etaje ale unei clădiri vechi de pe malul Vltavei, Muzeul Instrumentelor de Tortura Medievală din Praga are vreo 60 de exponate, însoţite de explicaţii multilingve. Majoritatea exponatelor au şi manual de utilizare (reproduceri după desene medievale), după care îţi dai seama ce poate face instrumentul din faţa ta. Pe măsură ce citeşti explicaţiile, te uiţi şi la imagini şi mai măsori o dată dimensiunile ţepilor, ale dinţilor vreunui ferastrău relaxarea începe să pălească.  Încet, încet, parca simţi ţepii şi cam cum ţi-ar putea sfâşia în o mie de moduri carnea şi oasele oribilele instrumente.

Pot fi admirate în cadrul colecţiei: tortura cu apă, în care “victima” era fortaţa să bea foarte multă apă, apoi era întoarsă cu capul în jos, pentru ca greutatea lichidului să îi apese pe diafragmă;
– sfărâmarea genunchilor, un cadru cu ţepuse ascuţite de lemn care străpungeau din laterale rotulele, pe măsura ce cadrul era strâns de călău;
– tragerea în ţeapă, fie pe o ţeapă propriu-zisă, fie pe ceva mai elaborat ca procedura sau până la moartea propriu-zisă, scaunul lui Iuda, în care victima era înfiptă într-o piramidă;
– imobilizarea în cele mai dureroase poziţii, care provoaca spasme musculare, ducând la auto-mutilare sau auto-strangulare;
– spărgătoare de capete, similare cu spărgătoarele de nuci, doar că nuca nu simte cum îi crapă dinţii, nici cum îi curge creierul pe nas.
– zgardă cu tepuse şi lesă pentru eretici, vrăjitoare şi alţi condamnaţi;

– patul cu ţepi;
– para pentru dilatarea gâtului, a anusului sau a vaginului;
– masca ruşinii, cu care erai forţat să te plimbi prin târg, în văzul lumii; ca să fie totul mai interesant, aveai ochii acoperiţi, cu excepţia unei găurele minuscule şi căluş în gură.

Taurul incandescent de la Roma

Muzeul instrumentelor de tortură din Praga este într-adevăr interesant, dar obiectele pe care le puteţi vedea aici nu reprezintă chiar toate instrumentele folosite de-a lungul timpului în cadrul acestui proces oribil de chinuire până la moarte a victimei.

Muzeul Torturii din Roma, amenajat intr-o veche închisoare, pentru a fi şi mai autentic deţine şi alte obiecte ce completează imaginea şi imaginarul despre celelalte epoci. Obiectele sunt expuse cronologic, de la aparaturi medievale până la cele “moderne”. Muzeul se numără printre puţinele din lume care prezintă o istorie a torturii şi a criminalităţii.

Printre pisele de rezistenţă ale muzeului se numără şi “taurul de foc”. Acest instrument de tortură a fost conceput în secolul al VI-lea înainte de Cristos pentru tiranul sicilian Falaride. Din acest motiv instrumentul mai poartă numele de “taurul lui Falaride”.

Oamenii erau asezaţi goi pe acest taur din metal. Apoi sub taur se aprindea un foc până când taurul devenea incandescent. Astfel, victima avea parte de o moarte lentă şi era conştientă de tot ce i se întâmpla. Instrumentul era unul dintre cele mai “populare” în antichitate. Era folosit îndeosebi pentru uciderea martirilor creştini.

Un instrument celebru de ucidere foarte bine conservat în muzeul de la Roma este ghilotina. Aceasta a fost introdusă în secolul al XVIII-lea de Revoluţia Franceză şi a fost folosită de mii de ori, până în anul 1870. Ghilotina era şi un instrument pentru pedeapsa cu moartea.  Într-o perioadă în istoria medievală decapitarea a fost rezervată exclusiv aristocraţilor, muritorii de rând erau executaţi prin dezmembrare, tragere în ţeapă şi spânzurare. De la Revoluţia Franceză acest drept de a muri al aristocraţilor, conform principiilor revoluţionare, a fost şi el liberalizat.

Muzeul Torturii din Amsterdam

Aflat nu departe de vestita piaţă de flori, pe partea stângă a canalului Singel, Muzeul Torturii din Amsterdam este unul dintre cele mai frecventate şi mai neobişnuite muzee din Europa. Poate mai puţin înfricoşător decât muzeele cu aceeaşi tematică din Roma sau Praga, acesta impresionează prin atmosfera întunecată, sugerând o justiţie criminală a cărei trăsătura specifică era cruzimea. Aici sunt prezentate incredibilele şi înfiorătoarele elemente de tortură a oamenilor, nelipsite fiind funiile, cuiele, anumite greutăţi, cuţitele, toate creând ingenioase maşinării de produs suferinţă.

Mulţimea exponatelor, adunate nu doar din Olanda, ci şi din alte ţări europene, sau şi mai îndepărtate, arată realitatea cumplită a unor practici considerate legale şi recunoscute ca atare din Evul Mediu până în epocile moderne. Explicaţiile sunt scrise nu doar în olandeză, ci şi în câteva limbi de largă circulaţie, astfel încât sa nu existe niciun dubiu privitor la folosirea instrumente. Acestea erau utilizate cu precadere de inchiziţie, dar şi de tribunale civile sau militare în vremuri de revolta, de convulsii sociale, exprimarea liberă a opiniilor fiind absolut interzisă.

Aproape în fiecare oraş european exista un “stâlp al infamiei” şi de aceea obiectul este expus în muzeu ca unul făcând parte din viaţa de fiecare zi. Un instrument îngrozitor, folosit pentru pedepsirea ereticilor era “spărgătorul de creiere”, un fel de tirbuson introdus în craniul condamnaţilor, moartea survenind instantaneu.

Un alt exponat celebru al muzeului este Scaunul Inchiziţiei. Acesta era un jilţ de fier în întregime tapetat cu multe, foarte multe cuie ascuţite. Condamnatul era aşezat aici şi prins în chingi metalice în vreme ce cuiele îi intrau adânc în carne. Nu putea face nicio mişcare pentru ca îşi amplifica durerea. În acelaşi timp cuiele astupau găurile şi nu lăsau sângele să curgă, suferinţa devenind insuportabilă. Cel care, în ciuda supliciului, reuşea să scape cu viaţă, murea în urma infecţiilor.

De fapt scopul torturii nu era întotdeauna acela de a-i ucide pe cei vinovaţi (a se înteşege şi eretici), ci de a-i face să sufere cât mai mult. Cleştii încinşi în foc, bicele, cuţitele de tot felul păreau aproape jucării pe lângă instrumente sofisticate, ca paturile de tortura prevăzute de asemenea cu cuie şi amintind în modul cel mai dureros de legendarul pat al lui Procust. Vrajitoarele păreau preferatele acestor judecători. Smulsul unghiilor şi proba focului făceau parte dintre ordăliile obişnuite şi pereţii muzeului sunt acoperiţi de gravuri reprezentând asemenea scene.

O execuţie preferată în perioada medievală consta în atârnarea condamnatului cu capul în jos în vreme ce un cuţit special, coborât lent din tavan începea să-l spintece în două. Era o moarte lungă şi dacă am spune chinuitoare nu am putea exprima intregul adevăr. În comparaţie cu acest cuţit ucigaş, ghilotina, prezenta şi ea în muzeu, ţi se pare aproape umană. Atmosfera este completată de costumele sinistre ale judecătorilor şi călăilor, costume care par desprinse dintr-un film de groază.

Celor mai bine de 500 de ani de teroare li se adaugă şi alte grozavii mult mai apropiate de vremea noastră pentru că sunt evocate în muzeu şi ororile lagărelor naziste şi ale unor închisori care au urmat acestora. Ce transmit aceste muzee nu e doar teamă, ci şi o puternică aducere aminte a ceea ce putem produce noi oamenii semenilor noştri.

( sursa:turismistoric.ro )

Scrie un comentariu

Din categoria istorie, Uncategorized

România, RM și Ucraina, război pentru monumente?

 
România, RM și Ucraina, război pentru monumente? // FOTO

sursa: jurnal.md

foto: Dinu Rusu

Autor: Angelina Olaru

România de peste hotare, probleme trilaterale de patrimoniu
Cetatea Albă, cea mai importantă fortăreaţă medievală din spaţiul Europei de Est şi un monument strategic militar al vechii Moldove, se află de zeci de ani într-o stare de degradare continuă.
Deşi autorităţile din Ucraina, statul căruia aparţine Sudul Basarabiei din 1944, ne asigură că investesc substanţial în lucrări de restaurare şi conservare a monumentului, specialişti ai Academiei de Ştiinţă din Moldova (AŞM) continuă să aducă critici dure autorităţilor ucrainene, care îl restaurează fragmentar şi primitiv, cetatea ajungând pe mâna unui agent economic, care face business în incintă.
Riscul de a pierde Cetatea Albă e foarte mare. Doar intervenţia experţilor internaţionali ar salva Cetatea Albă, printr-un program ştiinţific de restaurare.
ICOMOS Moldova (secţia moldoveană a organului consultativ UNESCO în problema monumentelor istorice şi în păstrarea patrimoniului cultural de pe lângă UNESCO), de ani de zile, readuce în atenţia factorilor decizionali din Ucraina, problemele restaurării Cetăţii Albe.
Pe de altă parte, posibilitatea autorităţilor române de a interveni în mod direct pentru reglementarea situaţiei este limitată, având în vedere lipsa unui cadru juridic bilateral adecvat, care să reglementeze posibilitatea unei intervenţii pentru conservarea/recuperarea obiectivelor istorice.
Dezastrul de la Cetatea Albă
Salvarea Cetăţii Albe, dar şi Cimitirului istoric şi Casei lui Aron Pumnul din Cernăuţi, sunt probleme de patrimoniu istorico-cultural nu doar a statului vecin, dar şi a României şi RM. Ţin de păstrarea identităţii românilor din Ucraina, cea mai numeroasă minoritate naţională din acea ţară.
În contextul integrării europene, experţi din RM şi România pun nu doar problema ocrotirii şi valorificării celor mai importante monumente istorice din spaţiul românesc, dar şi a celor de pe teritoriul Ucrainei, care fac parte integrantă din patrimoniul nostru naţional.

Cetatea Albă

Pe de altă parte, autorităţile ucrainene ne dau asigurări că, până la finele lui 2015, vor definitiva restaurarea Cetăţii Albe.
Dr. Mariana Şlapac, vicepreşedinta AŞM şi autoarea unor studii dedicate Cetăţii Albe, aduce critici dure calităţii lucrărilor din zona fortăreţei:
„Dacă ne referim la viteza cu care se năruie monumentul în ultimii ani, riscul de a-l pierde e foarte mare, mai ales că nu există un program ştiinţific de restaurare. Se realizează o renovare fragmentară şi intermitentă, invizibilă, practic. De fapt, aceasta e o mare bătaie de joc, se utilizează procedee de restaurare-reparaţii, inacceptabile în ţările civilizate. Să credem că Ucraina face investiţii neraţionale în fortăreaţa noastră medievală, ori e vorba de o mare spălare de bani? Situaţia trebuie să fie controlată doar de o echipă internaţională de experţi.
În afara năruirii monumentului, experţii atrag atenţia asupra falsificării continue a istoriei Cetăţii Albe de către autorităţile ucrainene, una dintre metode fiind organizarea fotografierii la cetate a turiştilor cu actori îmbrăcaţi în haine ruseşti de epocă.
Chiar şi unii cercetători ucraineni sunt revoltaţi în ceea ce priveşte daunele ce se aduc Cetăţii Albe, în special, prin organizarea în incintă a unor concerte rock şi spectacole, în urma cărora se fisurează zidurile. Un incendiu cu mai mulţi ani în urmă a făcut scrum mai multe construcţii de lemn.
E regretabil că Cetatea Albă este privită de anumite grupuri doar ca un obiectiv din care se pot obţine câştiguri mari, şi nu ca un vestigiu istoric, ce trebuie salvat pentru a-l lăsa urmaşilor europeni”, a remarcat Mariana Şlapac.
Să adăugăm că, în imediata apropiere a Cetăţii Albe, există un local „Lucişie bessarabskie vina” (tr.:cele mai bune vinuri basarabene), un business de mare succes printre turişti.

„Fantoma” de la Chilia, spaima autorităţilor ucrainene
„De „fantoma” cetăţii dispărute a lui Ştefan cel Mare, Chilia, se pare că se mai tem cei cărora le e frică de adevărul istoric. Orice vestigii care mai ies la suprafaţă pe ruinele fortăreţei, imediat sunt ascunse de autorităţile ucrainene, prin acoperire cu asfalt şi beton. Să menţionăm că suprafaţa pe care s-a aflat monumentul (comparat sub aspectele arhitecturale şi ale întinderii cu Cetatea Albă), nu a fost lăsată pentru cercetări arheologice. Stăpâni deplini acolo sunt nişte agenţi economici de pe teritoriul portului Chilia, ce interzic accesul acolo şi nu oamenii de ştiinţă. Culmea e că nici biblioteca şi nici muzeul din localitate nu deţin literatură despre fosta cetate”, observă Mariana Şlapac.
Cine va salva Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi?
Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi parcă şi-ar aştepta şi azi fostul stăpân, simbolul unităţii noastre naţionale. Imobilul a scăpat ca prin minune de veneticii ce i-au acaparat imobilul timp de decenii şi a devenit mai mult un subiect de scandal al patrioţilor locali.

Casa lui Aron Pumnul

Unii îşi dau cu părerea că România nu se implică într-un proiect de restaurare a casei, în eventualitatea deschiderii unui muzeu acolo, alţii susţin că un ONG din fosta capitală bucovineană îşi asumă această sarcină fără să întreprindă nimic.
Surse din cadrul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din Bucureşti au declarat că, de fapt, un ONG din Cernăuţi ar avea astfel de atribuţii, având toate şansele să rezolve problema casei lui Aron Pumnul cu ajutorul autorităţilor române, dar nu au făcut până în prezent un asemenea demers.
Mormintele personalităţilor României, înlocuite cu cele ale slavilor
Cimitirul istoric din Cernăuţi mai e (încă!) un muzeu sub cerul liber, de restaurarea căruia nu se ocupă nici societatea civilă, nici autorităţile Ucrainei şi nici ale României. Mormintele mai multor personalităţi române au dispărut fără nicio monitorizare.

Cimitirul Personalităților

Mai nou, am aflat că mormântul Aglaiei Eminovici a dispărut fără urmă. Cavoul familiei lui Ion Gh. Sbiera, membru fondator al Academiei Române în 1866, e o adevărată operă de artă, în stare satisfăcătoare încă. În apropiere, e locul unde odihneşte transilvăneanul Aron Pumnul. Aici vin mulţi români pentru a se întări în tot lucrul bun, întru binele Cetăţii.
Cripta baronului Eudoxiu Hurmuzachi, istoric şi patriot român care a luptat pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic, preşedintele Dietei ducatului Bucovinei în Imperiul Austriac, fostul mareşal al ţinutului, se pare că a fost renovată. Ne-am întristat mult la vederea mormântului, lăsat în uitare, al lui Zaharia Voronca, preşedintele binecunoscutei Societăţi „Arboroasa”, care împreună cu un grup celebru de foşti studenţi români de la Cernăuţi – Ciprian Porumbescu, Constantin Andreevici Morariu, prin 1875, a reafirmat apelativul de Arboroasa fostei Ţări de Sus a Moldovei, în defavoarea denumirii Bucovina, adoptată oficial, odată cu debutul administrării habsburgice.
Organizatorul învăţământului român din Bucovina până în 1901, Dimitrie C. Isopescul, de asemenea, odihneşte în cimitirul cernăuţean.
Cimitirul Eroilor Români, nerecunoscut de autorităţile ucrainene
O cruce în memoria militarilor români căzuţi în luptele din Regiunea Cernăuţi, în 1941-1944, a fost înălţată pe locul unui fost cimitir al eroilor români. A fost îngrădit chiar şi un mic teren, pentru a fi sfinţit şi cinstit de comunitatea românilor din zonă, fapt cu care autorităţile locale nu au fost de acord.

Îndemnăm pe această cale societatea civilă şi autorităţile să iniţieze monitorizarea şi renovarea mormintelor distinselor personalităţi ale României. Dacă în viitorul apropiat acestea nu vor reacţiona la aceste semnale de alarmă, generaţiile viitoare nu vor mai găsi locurile de veci, simboluri pentru cultura şi învăţământul neamului românesc.

Negocieri fără succes, de ani de zile, dintre Bucureşti şi Kiev
De menţionat că, de ani de zile, se află în stadiu de negociere Protocolul de colaborare între Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional din România (MCPN) şi Ministerul Culturii şi Turismului din Ucraina pentru perioada 2011-2014, iar acum pentru 2012-2015.
Partea ucraineană a transmis contraproiectul documentului respectiv, în luna aceasta (iulie 2012), ca răspuns la propunerea părţii române, transmisa părţii ucrainene în luna februarie 2011. Experţii îşi pun speranţa că actul în cauză va schimba radical situaţia monumentelor de importanţă istorică şi culturală românească din Ucraina.
Protocolul reglementează cadrul necesar pentru protejarea şi conservarea monumentelor istorice. În acest sens, actul stipulează continuarea programului de cercetare arheologică şi conservare a vestigiilor cetăţii antice Tyras şi a fortificaţiei medievale Belgorod-Cetatea Albă.

MCPN susţine s-a implicat în această chestiune, însă relaţiile bilaterale dintre România şi Ucraina suferă de o stagnare. Autorităţile române vor să intervină şi pentru protejarea românilor din Ucraina. Protocolul interministerial negociat cu partea ucraineană (art. 3) conţine prevederi cu privire la monumente, cercetări, istorie, etnografie.

Românii din afara graniţelor României nu discută oficial despre probleme de patrimoniu

Responsabili de la MCPN susţin că societatea civilă din Ucraina nu le-a solicitat bani pentru lucrări de restaurare la Cetatea Albă şi nici măcar, la nivel oficial, nu a fost abordată problema. Pentru a putea beneficia de susţinerea autorităţilor române, e nevoie de proiectele celor care abordează chestiunile de patrimoniu. Reprezentanţii minorităţii române din Ucraina ar putea fi mai activi în ceea ce priveşte chestiunile referitoare la patrimoniu, este concluzia experţilor din Bucureşti.

Până la acea etapă, ne întrebăm: când vor fi abordate oficial de autorităţile celor trei state vizate problemele de patrimoniu românesc şi european?

(sursa: jurnal.md )

Scrie un comentariu

Din categoria Basarabia, istorie, monumente istorice, Uncategorized