Fântâna iubirii necondiționate

    Apropierea sărbătorilor de iarnă, iubirea, dăruirea, compasiunea și cel mai important, familia, căminul ar trebui să ne unească mai mult…

 

    A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici nu s-ar povestiun tânăr nobil plin de încredere în forțele proprii, care considera că apropierea crăciunului poate fi un  prilej pentru a arăta tuturor locuitorilor din provincie că el este cel mai bun arhitect şi omul  cel mai perfect, cel mai  frumos din regat.

  S-a rugat de tatăl său, să dea de știre cu ajutorul cimpoierilor și toboșarilor în toate colțurile micuței provincii că stăpânul îi cheamă pe toți locuitorii, orășeni sau țărani legați sau nu de glie,  să vadă noua fântână ridicată de fiul său, marele arhitect.

   Nu după multă vreme, oamenii au început să vină în piața centrală pentru a admira marea creație. Privirile poporului se îndreptau  spre frumusețea tânărul nobil, așa cum plănuise dar și asupra creației sale. Nu vedeau la prinț nici un cusur,  nici un motiv să spună ca perfecțiunea sa nu este deplină.

  Da, toți au căzut de acord că era cea mai frumoasă fântână şi el cea mai frumoasă creație  divină și i s-a dus vestea în tot regatul. Tânărul era foarte mândru de el  și nu contenea să să se laude.

    Într-una din zile, s-a apropiat de mulțime, un bătrânel nu prea îngrijit, ce părea a nu fi de prin acele locuri. Şi-a făcut loc până a ajuns în fața fântânii  minunându-se de frumusețea sa.  A desfăcut  vestonul zdrențuit și a scos de la piept o piatră mare colțuroasă de culoare roz și a așezato în centrul fântânii iar apoi cu glas liniștit, el a rostit ca pentru sine:

–  Dacă acum fântâna este cu adevărat perfectă nu pot spune același lucru despre perfecțiunea preamăritului nobil care  nu se compara cu frumusețea  mea.

Oamenii, din mulțimea strânsă în jurul tânărului, au început să-și întoarcă privirile spre piatra diformă dispusă în mijlocul creației tânărului nobil  și spre  bătrânel. Până și tânărul a fost curios să vadă cine îndrăznea să se compare cu el. Era un om simplu îmbrăcat sărăcăcios  a cărei privire emana  o căldură sufletească aparte. Avea o voce blândă, îngerească ce se făcea ușor ascultată.  Mulțimea îi arunca bătrânului priviri intrebătoare.

„Cum poate spune că este mai perfect decât acest tânăr „, își șopteau unii.

„De ce a pus cristalul acela în mijlocul fântânii” își șopteau alții.

Tânărul, după ce îl analizase pe bătrânel  și-a ridicat privirea și i-a spus râzând:

– Eu cred că glumești, moșnege. Privește! Crezi că poți compara tinerețea mea cu firele tale albe, sau hainele mele maiestuase cu mantaua ta ruptă? Privește această fântână eu sunt arhitectul iar tot ce fac eu sunt lucruri adorate de mulțime, sunt iubit pentru cum arăt și pentru ceea ce fac. lar piatra aceea,  poate are o culoare frumoasa dar uităte, este ciobită, iar fântâna mea este din cea mai fină marmură. Tu ești precum cristalul pe care îl porți, neșlefuit și  imperfect.

– Da, a spus blând bătrânelul. Tu arăți perfect, dar nu m-aș schimba niciodată. Ține minte, tinerețea este precum spuma unei șampanii. Se duce repede. Dacă torni prea multă dă pe afară, dacă o lași prea mult se răsuflă. Vezi tu,

cristalul roz din mijlocul fântânii este copia mea perfectă.

Poate că este ciobit, găurit sau diform dar fiecare trăsătură mă reprezintă. Locurile ciobite sunt dovezi ale răutății semenilor noștri care m-au disprețuit fără să mă cunoască. Sunt răni deschise care încă mă mai dor. Găurile sunt iubirile pe care le-am împărtășit  oferind  ce era mai bun fiindca am iubit fără a aștepta să fiu iubit. Și cine știe, s-ar putea ca într-o zi  cei care m-au rănit să se întoarcă la mine și să-mi umple locurile goale cu iubirea lor. A iubi înseamnă a ierta, deoarece dragostea față de aproapele nostru înseamnă în primul rând îngăduință.

Aspectul diform este suma tuturor deziluziilor și greșelilor care m-au făcut să previn alte viitoare greșeli.   

Întelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumusețe ? – a încheiat cu glas domol și zâmbet cald bătrânelul.

  Tânărul a rămas tăcut privind spre cristalul din fântână. S-a apropiat de bătrânel  s-au îmbrățișat, în aplauzele norodului adunat în fața fântânii, care părea și mai frumoasă cu acea inimă de cristal.  

         Din acea zi cristalul de cuarț roz a rămas în mijlocul fântânii pentru a aminti tuturor locuitorilor că importante în viață nu sunt veșmintele  înfățișarea sau creațiile mâinilor noastre ci mai degrabă omenia și  iubirea necondiționată, lucruri care ne fac să devenim cu adevărat niște oameni perfecți într-o lume ce tinde spre perfecțiune. 

       Cât de trist poate fi să treci prin viață cu o inimă rece nepăsător față de semeni și fără să iubești? Ar fi o viață ștearsă   total lipsită de frumusețe. Dacă am fi mai înțelegători mai iubitori față de semeni noștri nu ne-am simți atât de încătușați în existența noastră zilnică. Ar fi bine daca ne-am  aminti de bazele creștine ale civilizației noastre și am redescoperi spiritualitatea  originară, care este una excepțională.

 După acea  întâmplarea din mica provincie, oamenii obișnuiau ca  în sărbătorile de crăciun să împodobesc locuințele pe lângă tradiționalul brad cu o micuță fântâna în mijlocul căreia domnea un cuarț roz simbol al iubirii,  al  împăcarii și al frumuseții interioare.  



 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s