Arhive lunare: Martie 2013

Turtucaia învăţământului românesc

        În 1916, abia intrată în război (noaptea de 14/15august 1916 stil vechi), România, deşi, sub conducerea guvernului Ion I.C. Brătianu, se pregătise doi ani (1914-1916) pentru acest moment, a suferit cea mai ruşinoasă înfrângere din istoria ei: la Turtucaia, forţele române au fost zdrobite de cele bulgare şi germane (18/19-24 august 1916 stil vechi). Înfrângerea de la Turtucaia a compromis planul de operaţii al Marelui Stat Major român (cu care intrasem în război), a şocat opinia publică din ţara noastră şi a demoralizat armata. Turtucaia a inaugurat şirul de înfrângeri ale armatei române, în urma cărora, la sfârşitul anului 1916, Oltenia şi Muntenia au fost pierdute, regele, Parlamentul şi guvernul luând drumul pribegiei la Iaşi. În jurnalul său personal, Octavian Goga nota, la 17 noiembrie 1916, cu amărăciune şi dezgust: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari, improvizaţi astăzi în moralişti, miniştri care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţi contrabandişti… Am maimuţărit Occidentul, ne-am spoit pe repezeală o faţadă, amăgindu-ne că după ea, avem aceleaşi rosturi şi noi ca şi oamenii civilizaţi… Acum faţada a crăpat şi, în urma ei, ni s-a dezvăluit, dincolo de paravan, cel mai murdar colţ de Orient putred” („Revista de istorie şi teorie literară”, XXVI, 1988, nr. 1-2, p. II).

Citez pentru a o mia oară aceste rânduri (spre disperarea unui coleg, care mă acuză că sunt obsedat de Goga: „Iarăşi Goga?”) din două motive: mai întâi, pentru că ele sunt ocultate (românii vor să se vadă „cei viteji şi cei mai drepţi”!), când ele ar trebui incluse în toate manualele de istorie, ca să ştim exact cine suntem; în al doilea rând, pentru că ele se potrivesc perfect României din 2011. Catastrofa de la bacalaureat este echivalentă, prin dimensiuni şi prin caracterul ei ruşinos, cu cea de la Turtucaia. Cum în tot răul e şi un bine, bacalaureatul din acest an a surpat faţada de „europenism” cu care se împopoţona România, şi i-a arătat chipul adevărat: „cel mai murdar colţ de Orient putred”.

Pentru a înţelege prăbuşirea învăţământului românesc sunt de avut în vedere următoarele coordonate: a) funcţia atribuită învăţământului de neocapitalism; b) locul învăţământului în societatea românească postdecembristă.

Neocapitalismul este o orânduire aflată sub deviza „Profitul înaintea omului”. Neo-capitaliştii nu au nevoie de oameni cu un larg orizont de cultură, pentru că, atunci, ar începe să-şi pună întrebarea de ce unii se îmbogăţesc, iar alţii, oricât ar munci, nu pot trece de un anumit prag în starea lor materială. Omul de rând, cel exploatat, este văzut de neocapitalişti într-o dublă ipostază: 1) salariatul cu o pregătire profesională îngustă; 2) cumpărătorul, care, prin achiziţionarea de produse, sporeşte profitul neocapitaliştilor. Muncitor şi cumpărător, omul de rând este supus unui bombordament publicitar (reclamele îi creează false necesităţi), în timp ce, prin televiziuni şi telefonie mobilă, este idiotizat, devenind preocupat de scandaluri mondene sau irosindu-şi timpul în flecăreli sterile („1000 de minute gratuite!”). Neocapitalismul nu are nevoie de oameni culţi; doar un număr redus, de regulă, cei desemnaţi să-i slujească interesele, beneficiază de facilităţi de studiu.

A doua coordonată, care agravează considerabil situaţia din învăţământ este reprezentată de realităţile româneşti. Perioada postdecembristă a însemnat un regres general în viaţa României. Industria, agricultura, învăţământul, sistemul de sănătate, toate au fost puse la pământ. Clasa politică, pe ale cărei mâini a încăput ţara, s-a dovedit – repet – cea mai incompetentă, cea mai lacomă şi cea mai arogantă din întreaga istorie a României. Bande de ticăloşi, hoţi, afacerişti şi şmecheri de rând au transformat partidele în asociaţii de căpătuială. S-au pus pe jefuit (de aici, numeroasele apartamente, vile, terenuri etc.) cu gândul îmbuibării totale. Istoriceşte, foamea lor de avere este lesne de explicat: descendenţi de ţărani, care au trăit în bordeie şi abia au avut o mămăligă şi o ceapă, ei vor astăzi să trăiască în opt-zece apartamente şi să se ghiftuiască. Inculţi şi egoişti, nu se gândesc la soarta ţării.

Învăţământul, care, alături de sănătate, ar trebui să se afle pe primul loc al preocupării guvernanţilor, a încăput şi el pe mâna unor politicieni sau pretinşi specialişti şi a fost dus la ruină. Coaliţia elevilor leneşi, părinţilor isterizaţi (care, în loc să-şi pună odraslele la învăţat, bocesc mereu că „materia e multă”) şi birocraţilor din Minister (care, din comoditate, au copiat modele din Occident, dovedite astăzi falimentare) a jucat un mare rol în criza învăţământului românesc.

Acum, ne întrebăm ce este de făcut. Cum să-i ceri unui elev să nu copieze, când doamna Roberta Anastase, preşedinte Camerei Deputaţilor, a fraudat – sub camerele de luat vederi! – votul la Legea pensiilor. Atunci, dl. Victor Ponta spunea că reprezentanţii Opoziţiei vor sta pe treptele tribunalelor, aşteptând condamnarea fraudei. Promisiune neonorată. Nici Puterea, nici Opoziţia, nici Justiţia nu au înţeles că era vorba de un fapt de excepţională gravitate. Cum să nu copieze un nenorocit de elev, dacă personalitatea numărul 3 a ţării fraudează în văzul lumii şi nimeni nu reacţionează.

Societatea română este o societate bolnavă. Naţiunea română se apropie de colapsul final, fără ca cineva să ia seama la această realitate. Ne înşelăm singuri – victoria lui Bute! – şi nu vedem prăpastia în care vom cădea. Românii sunt o naţiune terminată, ieşită din istorie, de la care nu mai este nimic de aşteptat. Să privim realitatea în faţă şi să nu o falsificăm după dorinţele noastre. Popoarele sunt ca şi organismul uman: unele viguroase, altele debile. Germanii, japonezii, ungurii şi alţii şi-au dovedit din plin vitalitatea. Românii, care altădată au găsit resursele pentru înfăptuiri vrednice de admirat, sunt astăzi în declin. Poate peste 100-200 de ani vor fi capabili de o regenerare. Deocamdată, merg ca orbii dintr-un tablou celebru, ţinându-se de mână, spre groapa pierzării. De curând, dl. Liviu Antonesei, pentru care am un mare respect intelectual, peste deosebirile de orientare politică, scria: „cine poate să plece de aici (din România – n. n.), cine are soluţie tehnică şi psihologică pentru a face acest gest, să nu mai întârzie o clipă. Nu avem decât o singură viaţă şi este păcat să ne-o facă praf idioţii ăştia” („Adevărul”, din 9 iulie 2011, p. 13).

     Subscriu la fiecare cuvânt din acest text. I-am îndemnat şi îi îndemn pe toţi tinerii să plece neîntârziat din acest „spaţiu al ratării” (E. Cioran), care a devenit România. Iar pentru cei care nu au posibilitatea să o facă şi rămân în cloaca carpato-dunăreană (cacofonia e binevenită), căreia frunza-brand nu-i poate ascunde nici murdăria, nici ticăloşia, pentru cei condamnaţi să-şi ducă zilele în această ţară mizerabilă, un singur cuvânt: „Stingerea!”.

PS

Domnului ministru Daniel Funeriu îi reamintesc cuvintele lui Ştefan Zeletin din studiul său Naţionalizarea şcolii, care ar trebui să călăuzească pe toţi reformatorii învăţământului nostru: „împrumutăm reforme străine. Mai ieri, era vorba să imităm reforma germană, apoi s-a găsit mai bună reforma franceză. Dar se înţelege că e de puţin interes ce anume reformă vom imita: esenţialul este că imităm: ne îndrumăm învăţământul după nevoile altora, nu după nevoile noastre” (Ştefan Zeletin, Neoliberalismul, ed. a III-a îngrijită de C.D. Zeletin, Bucureşti, Edit. Scripta, 1992, p. 184).

Acad. Florin Constantiniu

sursa: isciv.ro

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Cotul Donului 1942… 70 de ani mai târziu

COTUL DONULUI 1942

   Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina – Consiliul National Bucuresti și Institutul “Frații Golescu” organizează, miercuri, 20 martie, lansarea cărții ”Cotul Donului 1942” și vernisajul unei expoziții de fotografii, intitulat “Cotul Donului 1942… 70 de ani mai târziu”, ambele avându-l autor pe prof. univ. dr. Vasile Șoimaru, din Chișinău.

Evenimentul va avea loc la ora 18:00, la Muzeul de istorie al municipiului București și este organizat în memoria celor 150.000 de români dispăruți în 1942 la Cotul Donului și în Stepa Calmucă, într-o operațiune care avea să ducă la cea mai mare catastrofă militară din istoria României – pierderea a circa jumătate dintre combatanții români angajați pe front, în numai două luni de lupte.

La Cotul Donului, abia vara trecută a apărut un semn simbolic în memoria românilor care au murit acolo în 1942, improvizat de Vasile Șoimaru în timpul deplasării sale în acel teritoriu.

 “Am făcut cu cuțitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici. Am rupt ultima pagină din albumul meu ‘Poeme în imagini’, care reprezenta fotografia ‘Tricolorul Independenței’ (cu semnăturile deputaților din Primul Parlament al Republicii Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declarația de Independență, inclusiv semnătura mea…). Apoi am prins poza tot cu lipici, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul răzmuiat de ploaie”  Vasile Soimaru

sursa: rbnpress.info

Scrie un comentariu

Din categoria evenimente, istorie, Uncategorized