Arhive lunare: Februarie 2014

Realitatea copilariei

 

                                                       

     Mă pregăteam să merg la servici. Era ceasul nouă si zece şi riscam să pierd şi ultimul autobuz pentru  a-mi savura cafeaua de dimineaţă. Oboseala unei nopţi de nesomn se resimţea  iar ochi îmi erau împăienjeniţi şi orice lucru pe care îl făceam  era parcă în reluare.   Mi-am luat în grabă geanta si am ieşit pe uşă atât de ameţit încât abia mai ştiam scopul destinaţiei.

           Înca visam la o oră de somn după o noapte  de lucru. Frigul de dimineaţă din autobuz făcea ca geamurile să fie acoperite de o pâclă albicioasă ce nu lăsa sa pătrundă primele raze ale soarelui.

Pe scaun,  în faţa mea,  stătea  un băieţel  îmbrăcat cu hăinuţe ponosite şi  murdare.  Aspectul tuciuriu al feţei băiatului făcea ca gândul să îmi fugă spre trecut la Gheorghiţă sau  Smoală, cum mai era poreclit prietenu meu de joacă din clasele primare. Nici nu l-am  observat pînă ce nu a ridicat mîna şi a şters cu maneca hainei o porţiune din geamul aburit. Atenţia începuse să îmi fie captată de  pata devenită transparentă ce descoperea parcă o nouă lume plină de culori. Cînd autobuzul a intrat pe o alee păduroasă,  pata s-a făcut verde apoi neagră ca smoala şi apoi din nou de un alb de-a dreptu orbitor. Parcă prin ceaţă începeam să revăd lucruri  pe care le consideram  uitate. Revedeam  vechea  stradă  pe care se afla casa părinţilor  mei, vedeam străzile învecinate  şi o curte plină de verdeaţă, plină de copaci fiind ca o oază de  frumuseţe  înconjurată de moluz şi metal. Uşor amintirile parcă revin tot mai  putermic. Mă văd pe mine, eroul acestei relatări pe când aveam  vreo opt ani, copiulul generaţiei crescute cu cheia la gât  în perioada nu demult apusă a tovarăşului Ceauşescu. Mă văd în curtea bunicilor înconjurat de jucăriile de lemn şi aproape că simt mirosul de lac şi vopsea. Văd căluţul cu roţi dar şi pe cel făcut de bunicu cu balansuar  ce îl botezase roibu iar eu nu reuşeam să spun decât robu.

  Mă văd vagabondând pe străzile cartierului analizând clădirile aflate în construcţie pentru noua “clasă muncitoare”. Eram iarăşi acel puştan lipsit de griji şi dispus la obrăznicii. Mă plimbam prin vechiul cartier şi observam cum  încet , încet dispăreau casele, gradinile  şi desigur feţele pe care obişnuiam să le privesc dimineaţa în drumul meu spre şcoală. Noul şantier devenea astfel terenul nostru de joacă, despărţit de curtea plină de verdeaţă şi pomi a unei doamne bătrâne al cărei nume nu l-am ştiut niciodată. Era o femeie micuţă, cu spatele gârbovit şi cu o privire blajină care de fiecare dată când treceam pe acolo alături de bunici  ne invita înauntru. Era o gradină învaluită de mister plină de arbuşti şi flori. La marginea gardului sub doi pruni bătrani avea o masă lungă şi o bancă, loc unde savurăm  de fiecare dată o farfuriuţă cu dulceaţă şi un pahar de apa rece. Dincolo de gardurile ce protejau această oază de verdeaţă  era o lume nouă  plină de ascunzişuri, murdară şi ciudată, pe care noi, băieţii o luam în fiecare după amiază  în stăpînire şi cercetare, înarmaţi cu pistoale din lemn, pistoale  cu apă şi desigur renumitele săbi, arcuri cu săgeţi cioplite de bunicul meu. Aceste jucării  erau nemaipomenite  şi tocmai bune pentru a le testa prin tranşeele create ca urmare a noilor reţele de canalizare. În echipa mea erau Bogdan poreclit  Ciupercă după pălăria pe care i-o cumpărase taicăsu din obor şi Vali zis Solniţă deoarece în fiecare zi la şcoală doamna Roşu, învăţătoare, îl prindea făcând solniţe de hârtie în loc să copie de pe tablă. În tabăra cealaltă era şef de trupă Gheorghiţă bătăuşul de la clasa a patra poreclit  Smoală sau Hapcăul, de care toţi îi ştiau de frică şi care reuşea să înfulece şi câte trei  pacheţele de mâncare desigur  nu ale lui ci  ale copiilor ieşiţi în pauză pe terenul de joacă.  Avea două ajutoare Leonte poreclit la fel ca  tatăl său  Ghebosu, ce avea un defect din naştere şi desigur Gelu pocit Sifon Zgârcitu fiindcă în fiecare sâmbătă mergea cu caruţul de buteli la sifonăria  din mahala pentru a umple sticlele  iar noi ne ţineam dupa el sperând să ne dea o gură de „apă cu bulbuci”. Asta era gaşca  care se aduna dupamiezele în curtea bunicilor mei. Dacă era soare şi vreme Lapte grosbună  ne hârjoneam şi făceam tot felul de jocuri precum “lapte gros”, de v-aţi ascunselea” “ţară ţară vrem ostaşi”.  Atunci când oboseam  jucam “fazan”, “tirobil”, “nu te supăra frate” sau “dacii şi  romani”(vezi galeria foto în subsol). Pe vreme ploioasă stăteam în şandramaua bunicului  şi în timp ce jucam tirobil repetam ca nişte papagali : “Plouă, plouă, bablele se ouă!/ Caramidă lucitoare dă Doamne să iasă soare!”,  în speranţa că vom fi auziţi de divin şi vremea se va schimba. Uneori fugeam desculţi prin iarbă ţipând cât ne ţinea gura: “Vine ploaia, bine îmi pare,/În grădina am o floare,/Ploaia o va face mare,/Vine ploaia, bine îmi pare./Vine ploaia, bine face!/Spicul plin de-acum se coace!/Spicului racoarea-i place!/ Vine ploaia,bine face!” şi de fiecare dată mama trebuia să ţipe după noi să ne ademenească în casă cu promisiuni că ne va da una din bananele mai coapte din ziarul de pe  dulap doar,  să nu mai facem asta niciodată că vom răci.

  Foarte fericiţi am fost când  am mai primit în grupul nostru pe Vasile pe care repede l-am poreclit Piticul datorită staturii. El ne-a adus jocuri noi precum “marocco”şi planşeta pentru fotbal cu nasturi. Era o nebunie totală iar şura bunicului meu era plină de jucării care mai de care. Stăteam în livadă până ce bunicu îşi făcea timp de noi să ne mai povestească ceva din război sau să ne mai cioplească vreo sabie. Atunci când era prins într-o partidă de şah cu moş Neculau, bunicul lui Vasile, plecam luând cu noi kartul de lemn cu roţi de rulmenţi, creaţia  tatălui meu.  Era o maşină infernală cu care coboram panta de pe strada Zorilor cântând: “Foaie verde de piper,/Să trăiască dom’ şofer,/Că  ne-a dus şi ne-a plimbat/Şi nu ne-a accidentat!” . Cearta era în toi atunci când trebuia să facem cu rândul la kart iar soluţia o aducea de fiecare data Sifon zgârcitul care propunea numărătoarea: “An-tan-tichitan/Sever-căpitan/Andalache-bumbălache/Glonţ!” Cel  care rămânea până la final era fericitul ce se bucura de puţină adrenalină pe kartul de lemn.

Cart

(schema unui Kart : 4 rulmenţi mari, o bucată scândură, două şipci groase de lemn pe post de osii, una ceva mai mare decât cealaltă, trei şuruburi suficient de lungi ca să poată să treacă prin scândură şi prin osii, cu piuliţele aferente

     În alte zile plecam la război în tranşeele  proaspăt create de acei „deschizători de drumuri ai socialismului”,  mai exact printre şanţurile pentru canalizarea blocurilor în construcţii. Acolo scoteam jucăriile din  lemn îngropate într-un sac de cânepă sub gardul doamnei cu dulceaţă şi începea războiul. Era o luptă grea şi una şi mai grea pentru a noastre hăinuţe  ce reuşeau să şteargă  smoala de pe toate ţevile de canalizare. Ne fugăream prin canale  până când nimeream nas în nas cu un duşman, răcneam şi tăbăram unul pe altul, zdrelindu-ne şi rupându-ne tricourile. A fost un joc pe care l-am păstrat ani de zile fără să ne săturăm.  Toate acestea au ţinut până într-o bună zi când părinţii lui  ScunsaSolniţă a trebuit să se mute. Despărţirea a fost grea iar ca să nu îl uităm Solniţă ne-a dat  nouă  jocul ”Nu te supăra frate”, joc  pentru care a plâns vreo patru zile ca să il cumpere. A doua zi pe înserate, când deasupra grădinii misterioase a doamnei cu dulceaţă, sticleau primele stele, ne-am adunat toţi pentru ultima dată. Am scos sacul de cânepă cu jucăriile din lemn  şi am ales cel mai bun arc şi cea mai bună spadă  pe care i le-am dat lui Vali şi am jurat că nu o să-l uitam. Apoi ne-am îmbrăţişat ca şi cum nu ne vom revedea niciodată.  A fost cea mai lungă seară, am  stat lungiţi în livada bunicilor  privind norii, făcând cele mai bizare asocieri. Erau unele forme pe care le asociam cu balauri, cu eroi de poveste sau chiar feţe cunoscute din cartierul nostru. Când vedeam un avion repetam în cor :“Avion American/Fără uşă fără geam/Cu maimuţă la volon/Trage bombe cu salam”  sau “avion cu motor,/ia-mă şi pe mine’n zbor,/să mă fac aviator,/să conduc rachetele,/să mă pupe fetele”.

     Stăteam  aşa admirând norii privind cum stelele se-nmulţesc, iar întunecimea atârna tot mai mult deasupra noastră   până ce aţipeam sub cerul sfârtecat sub crengile goale ale cireşilor. Deodată,   simţeam,  sau pur şi simplu eram absorbit cu o viteză teribilă,  în interiorul unui tunel inundat de o lumină atât de puternică, încât îmi ardea pielea, pleoapele păreau a fi lipite iar urechile îmi ţiuiau puternic. În doar câteva secunde ţiuitul urechilor se transforma intr-un zgomot asurzitor ce căpăta trup învăluit în culorile curcubeului şi care îmi şoptea uşor : „întoarcete acasă”

        M-am trezit cu o senzaţie stupidă  de goliciune, şi tristeţe privind în gol spre  pata de lumină săpată de acel copil. Capul mi-era îngheţat şi dureros. M-am trezit din visul ce s-ar putea numi realitatea copilariei.

  Oare unde sau dus toţi aceşti ani ai copilăriei când citeam  pe ascuns “Elevul Dima dintr-a şaptea” şi “Boccaccio”, iar la vedere “Jules Verne” şi “Cireşarii”, acele dimineţi când trebuia să plec la şcoală cu feli de pâine integrală unse cu unt din care rasăreau  broboade de apă, acele ture cu cartul pe strada Zorilor cu gaşca mea, acele plimbări cu Sifon zgârcitu în mahala pentru puţină “apă cu bulbuci”, toate acele jucării  şi mai ales kartul de lemn cu roţi de rulmenţi.  

(sifoanele lui Gelu zis  Sifon zgârcitul)

                                                                  

 

(jocul tirobil)

                                                                 

 

(căluţu de plastic)

(nu te supăra frate)

(jocul dacii şi romanii)

Marocco

(jocul marocco)

Fotbal cu Nasturi

(fotbal cu nasturi)

        

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized