Arhive pe etichete: anul

Moara lui Assan în flăcări !

 

 

„Distrusa de hoti dupa 1990. Aproape demolata in 2005. Aruncata in flacari in 2008.
La 1 ianuarie 2012, Moara, obosita, a lasat sa-i pice inca un perete urias … Isi simte sfarsitul aproape…

Astazi i s-a dat foc. Am spus ca i s-a dat foc. S-au saturat si alti bogatasi de mamutul ca ocupa spatiul valoros…

(sursa:istoria-romanilor.com)

Construcția Morii Assan a fost realizată în anul 1853, pe un teren cumpărat de Gheorghe (George) Assan de la Epitropia Ghica, proprietatea extinzându-se apoi prin achiziționarea de terenuri de la locuitorii din jur. Moara a fost ridicată într-o perioadă când în București nu exista nici măcar o singură fabrică de cărămida. Ca fapt divers, prima fabrică de cărămidă s-a înființat abia în anul 1855 de către serdarul Ioan Filipescu, undeva în zona Elefterie. Utilajele pentru moară au fost aduse de la Viena, de la firma „Siegel”, transportul acestora pe Dunăre și apoi pe distanța Giurgiu-București durând aproape o lună de zile. În anul 1865, George Assan se desparte de asociatul său și rămane singurul propietar al fabricii. După moartea lui, în 1866, conducerea întreprinderii a rămas soției sale, Alexandrina, care o lasă apoi în anul 1884 celor doi fii, Basile și Gheorghe, care își făcusera studiile în străinatate. În 1894 a fost înființată de către aceștia o nouă secție de lacuri și culori, iar moara măcina la acea dată 7 vagoane de grâu în 24 de ore. În 1895 existau în București încă nouă mori cu aburi afară de moara Assan.

Moara lui Assan - Siloz.jpg

Construcția propriu-zisă a fost realizată folosind constructori și meșteri nemți. La data respectivă, construcția unui cos al fabricii a fost oprită când atinsese înalțimea de 10 metri, fiind considerată prea mare. După plata unor compensații către primărie, coșul a fost ridicat până la înălțimea proiectată de 26 de metri. În registrele comerciale, Moara lui Assan era înregistrată ca «Societatea Anonimă „Fabricile Assan”» pentru industria și comerțul făinii, uleiurilor vegetale, lacurilor, culorilor și altor produse similare”. De-a lungul timpului, moara cu abur de la Obor a fost botezată de locuitorii Bucureștiului sub diverse forme: Moara lui Assan, Moara cu valțuri, Moara de foc sau Vaporul lui Assan. În anul 1903 a fost sărbătorită o jumatate de secol de la înființare și cu acest prilej s-au mai adăugat câteva construcții, iar la clădirea principală în vârful turnului s-a pus un ceas mare, având dedesubt, în cifre de bronz, mari și vizibile de departe, anii 1853 – 1903. Ceasul lui Assan, care funcționa foarte exact, a fost zeci de ani măsurătorul timpului pentru toți oamenii din cartierul Obor-Colentina. În 1903 se construiește un nou siloz de grâne, care a fost la acea dată cea mai înaltă clădire din București – 41 metri înalțime, 28 de silozuri (magazii) și două etaje sub ele având capacitatea de înmagazinare de 700 vagoane. Materialul folosit a fost lemnul (pentru conservarea grânelor) izolat într-un ambalaj de beton la fund și zidarie pe laturi (pereți din scânduri de la Sinaia și Azuga, puse pe lat și bătute în cuie – 50 de vagoane de scânduri și un vagon de cuie), iar acoperișul era de fier.[4] După 1903, moara Assan a fost dotată cu energie electrică, având uzină proprie, iar în luna iunie 1930 a fost transformată în Societate Anonimă pe acțiuni sub denumirea „Fabricele Assan”, care cuprindeau patru industrii diferite: măcinarea cerealelor, uleiuri vegetale, lacuri și culori, săpunuri și chit. Înainte ca moara să fie transformată in societate anonimă, frații Assan aveau 33 de lucrători iar în ianuarie 1946, după război, fabrica avea 400 de funcționari și lucrători. Fabrica a fost permanent adusă la zi cu cele mai noi utilaje și tehnologii, frații Assan fiind interesatți de tot ceea ce e mai nou și mai bun în domeniul industrial, făcând numeroase călătorii în toata lumea în acest scop.

Amplasament

Moara lui Assan are adresa cadastrală în București, sector 2, strada Halmeu nr. 25 (fostă Silozului). Numeroasele construcții din cadrul ansamblului sunt vizibile din: zona Obor, parțial de pe străzile Halmeu, Vaporul lui Assan, Reînvierii, Lizeanu, Baniței, dar și de pe Șoseaua Ștefan cel Mare. Proprietatea Moara Assan a avut inițial o suprafață de 5,41 hectare. Din cauza construcțiilor din zonă, a blocurilor construite înainte de 1990, suprafața ansamblului a ajuns la 4,7 hectare. După ianuarie 1990, mai multe clădiri (silozuri, depozite, hale) din cadrul complexului Moara lui Assan au fost vandalizate și apoi demolate ilegal. Clădirea centrală a ansamblului, moara propriu-zisă construită din cărămidă și având arhitectura unei cetăți medievale, cu diverse ornamente a rămas nedemolată, dar într-o stare critică, turnulețele clădirii fiind încă vizibile.

Situația după naționalizare

Moara de la Obor, modernizată constant de foștii proprietari, a fost naționalizată de comuniști în iunie 1948. În același an, odată cu confiscările ilegale ordonate de comuniști, este arestat și Basil (Vasile) Assan care la acea dată era unic acționar al Fabricilor Assan. Pe durata anchetei, după ce a fost torturat, Assan ar fi fost aruncat de la etajul 5 al Prefecturii Poliției Capitalei, familiei comunicându-i-se că s-a sinucis. După 1950, în zona Morii Assan au funcționat mai multe întreprinderi, printre care Fabrica de pâine „Grâul” și Fabrica de ulei „13 Decembrie”. O parte din utilajele morii au ajuns pe post de exponate la Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida sau în alte instituții. În prezent, la Muzeul Tehnic din București poate fi văzut un cilindru din instalația morii cu aburi „Assan” din anul 1853, exponat care a fost achiziționat, la începutul secolului trecut, chiar de fondatorul muzeului, inginerul Dimitrie Leonida. În iunie 1990, regimul politic de la acea vreme a emis un act normativ, apreciindu-se că terenul este proprietatea statului și o parte din acesta trebuie eliberat de unele construcții, conform „Planului de sistematizare a municipiului București”, în baza unui decret din anii ’80. De fapt, terenul cu o suprafata de 4,7 hectare devenise interesant pentru afaceriștii apăruți peste noapte. O parte din unitățile de producție ale fabricii de ulei au fost mutate atunci. În anii ’90, terenul și construcțiile din zona Morii lui Assan au devenit proprietatea SC „Graul” SA și „Solaris” SA. Dificultățile financiare cu care s-au confruntat unii dintre proprietarii scriptici ai terenului și construcțiilor au determinat intervenția lichidatorilor legali. În cursul anului 2005, într-un interval de timp foarte scurt, au dispărut sub lama buldozerelor mai multe clădiri din ansamblul de la adresa Halmeu nr. 25, fiind distruse și porțiuni ale imobilelor care trebuiau conservate și restaurate în virtutea calității de monument istoric. De menționat că pe această stradă există mai multe imobile trecute pe lista monumentelor istorice.

Distrugeri după 1990

Corpul ars în urma incendiului din 2008 (foto: dec. 2010).

Primele distrugeri ale ansamblului Moara lui Assan au fost semnalate autorităților începând cu anul 1995. Au fost scoase cercevelele ferestrelor, splendid lucrate în fier forjat, precum și alte elemente decorative din zinc și plumb de la acoperitoare și turnuri. Plăcile de identificare a monumentului au fost smulse de persoane neidentificate. Arhiva și mobilierul de valoare, rămas de la foștii proprietari ai fabricii au fost valorificate ilegal de persoane lipsite de scrupule. Utilajele fabricate la Viena înainte de anii 1900 au fost dezmembrate și vândute la fier vechi cu toate că erau piese de o deosebită valoare pentru istoria tehnicii. În prima jumătate a anului 2005 au început demolari executate în mare grabă și fără autorizațiile necesare la unele corpuri de clădiri ale ansamblului, dar și distrugerile deliberate provocate unor stâlpi și pereți chiar ai morii propriu-zise transformând într-o ruină acest monument istoric.

Autoritatile locale, dar și alte instituții ale statului au sesizat ceea ce se petrece la Moara lui Assan,însă distrugerile au continuat sub diverse forme, folosindu-se metode „consacrate” (slăbirea pe durata nopții a structurii de rezistență), dar greu de dovedit ca infracțiuni. Gardul perimetral a fost complet distrus. Directia de Urbanism de la Primăria sectorului 2, în perimetrul căreia se află moara, nu a dat niciodată avize sau autorizații pentru demolare sau construcții de nici un fel la Moara lui Assan. În septembrie 2005, Primăria Municipiului București a sesizat Parchetul de pe lângă Judecatoria Sectorului 2 în vederea dispunerii începerii urmăririi penale împotriva celor care se faceau vinovați de desființarea ilegală a monumentului de valoare naționala Moara lui Assan. Sesizarea penală a fost făcută în conformitate cu prevederile Legii 50/1991 republicată, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.

Deoarece este vorba de un monument istoric, competențele administrative în cazul ansamblului Morii lui Assan revin Ministerului Culturii și Cultelor, respectiv Primăriei Municipiului București.

Nici cavoul familiei Assan din Cimitirul Bellu nu a scăpat de distrugeri. În repetate rânduri acesta a fost vandalizat: literele aurite au fost scoase rând pe rând, ușile din bronz de la intrare au dispărut, iar în interiorul cavoului sunt depozitate câteva mormane de gunoaie. Din decorațiile interioare nu mai există decât urmele. Deși a murit în străinătate, familia lui George (Gheorghe) Assan (1821-1866), cel care a fondat Fabricile Assan, i-a trecut pe piatra funerară, conform dorinței testamentare a acestuia, următoarea inscripție: „Fondatorul primei mașini cu abur în industria română(1853)”.

În noaptea 13-14 mai 2008 clădirea a fost afectată de un incendiu de proporții, care a fost stins după aproximativ trei ore.

Prăbușirea din 1 ianuarie 2012

În prima zi a anului 2012, acoperișul construcției a căzut și, odată cu el, unul dintre pereți (cu o suprafață de peste 200 m²). Prăbușirea a fost cel mai probabil provocată de furturile de materiale produse de oameni ai străzii. Cum situl nu este supravegeat de paznici, de-a lungul timpului au fost desprinse piesele metalice din structura de rezistență a clădirii pentru a fi vândute ca fiare vechi. Incidentul a fost amplu vehiculat în presă (printre altele, de publicațiile Gândul,Adevărul, România liberă, Click!, agenția de știri HotNews,Televiziunea Română, B365Realitatea TV, postul de radio București FM), iar organizațiile non-guvernamentale și asociațiile internautice pentru memoria culturală a Bucureștiului caută o soluție pentru oprirea degradării și, eventual, îmbunătățirea situației în care se află monumentul. Mai multe voci din aceste organizații au semnalat că un cadru legal pentru începerea demersurilor există, printre responsabili numărându-se deținătorii monumentului, Primăria Capitalei și Ministerul Culturii.

Incendiul din 7 iunie 2012

Clădirea a fost afectată de încă un incendiu pe 7 iunie 2012. Incendiul a izbucnit la nivelul acoperișului unui turn al fostei fabrici de ulei din complex. Clădirea, înaltă de circa 30 de metri, era părăsită de mai mulți ani.

Proiecte de reconversie

În septembrie 2002, arh. Cătălin S. Zafiu a prezentat, o comunicare la Atelierul de arheologie industrială, intitulată Recuperarea arhitecturii industriale – Reconversie „Moara lui Assan”.

„(…)Concluziile cercetărilor și ale analizelor împreuna cu selecția elementelor valoroase din sit au fost necesare pentru stabilirea funcțiunii posibile, restaurarea, reconversia și extinderea ansamblului. Este ușor de remarcat că spațiul este destructurat și decăzut, deci intervenția ar avea o influență benefică asupra vieții locuitorilor din zona, prin îmbunătățirea calității mediului. Pe de alta parte, aceasta arie având potențial de dezvoltare al unui centru de grad doi al orașului, intervenția ar trebui să se bazeze și pe studiile, analizele și proiectele (predicțiile) unor specialiști dintr-o echipă interdisciplinară. Soluția optimă ar fi realizarea unui centru cultural și de loisir. Studiile arată clar faptul că pe o arie foarte întinsă și cu densitate a locuirii ridicată nu există un spațiu de asemenea factură și care este deci necesar. E drept însă că această soluție este discutabilă din punctul de vedere al perioadei de recuperare a investiției; însă ar fi la fel de posibil să se facă aici și un parc I.T. sau un centru de afaceri. În acest sit există un potențial care merită să fie exploatat și astfel să fie redat Bucureștiului un element important al istoriei lui, al arhitecturii industriale de secol 19.
Programul propus se poate realiza în trei etape (fiecare cu subetapele sale – demolări, restaurări și reconversii, construcții noi) și complexul odată realizat ar cuprinde activități informative; educative – cursuri, materiale de prezentare, ateliere de creație; culturale – conferințe, spectacole, expoziții, audiții; sportive și recreative, un muzeu al morăritului și un hotel.
Au existat două variante de amenajare a incintei, prima vizând o proporție moderată de vegetație și spații largi pietonale care să permită perceperea arhitecturii clădirilor, iar cea de-a doua vizând integrarea ansamblului într-un parc cu vegetație relativ densă izolând practic fiecare pavilion. Până la urmă am considerat prima variantă mai potrivită având însă grijă să existe o vegetație de aliniament perimetrală pentru separarea vizuală a ansamblului de blocurile din jur. Imaginea generală a locului este caracteristică clădirilor industriale și ea trebuie păstrată datorită construcțiilor tipice cu zidărie aparentă – și care încă o mențin ca reper, cel puțin pentru locuitorii zonei.
Piesa cea mai importantă a ansamblului și pe care am detaliat-o este silozul, clădire aleasă ca sediu al unei biblioteci publice. Acesta se desfășoara pe 8 nivele, dintre care unul este destinat spațiilor tehnice, altul administrației, parterul este spațiu public de primire (acces, informații, garderobă, librarie, bar-cafeterie, grupuri sanitare) iar celelalte sunt săli de lectură, consultare, împrumut, prezentări de carte. În partea centrală se află un spațiu deschis pe 3 nivele iar ultimele două nivele beneficiază de un spațiu amplu, luminos desfășurat sub ferma metalică a acoperisului. La nivelul al cincilea, există o legatură cu depozitul de carte, un fost depozit de rapiță. Între bibliotecă și depozit se află accesul principal realizat dintr-o structură metalică și sticlă, spațiu în care se găsesc și lifturile, agățate pe fațada scurtă a bibliotecii.
Un alt punct de mare interes ar fi un muzeu al morăritului, propus în clădirea în care a funcționat prima moara (moara A), un muzeu modern, interactiv, care să pună în valoare bijuteriile tehnice (mori, separatoare, site) fabricate în Germania, la Braunschweig (AMME, GIESECKE & KONEGEN) la 1900.”

(sursa Wikipedia)

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria istorie, monumente istorice, Uncategorized

Basarabia, între Napoleon şi ţarul Alexandru I

Basarabia, între Napoleon şi ţarul Alexandru I

                                                                                                                   Autor: George Damian

Prin tratatul de pace de la Bucureşti, din 16 mai 1812, jumătate din Principatul Moldovei era anexată la Imperiul Rus sub falsa denumire de Basarabia. Dorinţa Rusiei de a se înstăpâni până la Dunăre – şi chiar dincolo de ea – nu era nouă. Chiar şi după înfrângerea suferită la Friedland, în 1807, ţarul Alexandru I încerca, în timpul negocierilor cu împăratul Napoleon, să anexeze Principatele Române. Corespondenţa diplomatică dintre cei doi împăraţi dezvăluie care erau în realitate intenţiile ţarului rus şi cum a perseverat în atingerea scopurilor sale. Documentele citate în continuare fac parte din cea mai completă colecţie de izvoare referitoare la răpirea Basarabiei din 1812, care îi aparţine lui Dimitrie A. Sturdza, „Acte şi documente relative la istoria renascereri României”, vol. I, tipărit la Bucureşti în anul 1900.


Diplomaţii ţarului ştiau foarte bine ce aveau de gând cu Principatele Române încă dinainte de încheierea păcii de la Tilsit – iar evacuarea Moldovei şi a Valahiei nu făcea parte din planurile lor. În memoriul din iunie 1807 – „Câteva idei care şi-ar putea găsi locul în instrucţiunile negociatorului rus ce va fi însărcinat să tracteze despre pace” – se spunea clar, la punctul „Evacuarea Moldovei şi a Valahiei”: „Fără îndoială este de dorit ca în vreme ce facem pace cu Franţa să ne putem păstra capacitatea de a negocia direct cu Poarta. Însă deoarece nu se va putea evita intervenţia lui Napoleon în acest aranjament va trebui să obţinem timp şi să promitem evacuarea celor două principate în schimbul condiţiei că, până la încheierea păcii definitive între Rusia şi Franţa, Moldova şi Valahia se vor bucura deplin de drepturile şi privilegiile obţinute prin pacea de la Kuciuk-Kainardji” (p. 565). Pentru diplomaţii ruşi, evacuarea principatelor era o simplă promisiune.

Ruşii nu vor să plece din principate

Tratatul de pace de la Tilsit, din 7 iulie 1807, stipula la articolul 22: „Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahia şi Moldova, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Înălţimii Sale Sultanul până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv dintre Rusia şi Poarta Otomană”. Condiţia rămânerii turcilor în afara Principatelor Române a fost folosită de ruşi în august, când turcii s-au grăbit să intre în Brăila după încheierea armistiţiului de la Slobozia, iar sub acest pretext ţarul Alexandru a refuzat să îşi mai retragă trupele. De fapt, la Moscova, decizia de a menţine Principatele Române sub ocupaţie fusese luată independent de acţiunile turcilor. Pe 19 august 1807, baronul Budberg îi prezenta ţarului Alexandru I un referat în care afirma că retragerea trupelor ţariste dincolo de Nistru ar fi constituit un avantaj mult prea mare pentru turci, care puteau traversa Dunărea mult mai repede în cazul reizbucnirii ostilităţilor.

Recomandarea baronului Budberg era ca trupele ruse să rămână în Valahia şi Moldova, iar pe 20 august 1807, generalul Michelson a primit ordin să lungească negocierile pentru armistiţiul cu turcii şi să nu se retragă din Principatele Române (p. 597). Mai apoi, ţarul Alexandru I avea să motiveze păstrarea principatelor prin nerespectarea armistiţiului de către turci şi prin faptul că nici Napoleon nu îşi retrăsese trupele din Prusia.

„Majestatea sa doreşte să păstreze (…) şi acea fâşie strâmtă de pământ care deşi nu este o provincie poartă numele de Basarabia”

În cursul discuţiilor şi a schimburilor de scrisori referitoare la retragerea trupelor ruse din principate, un mesaj al contelui Rumianţev – ministrul rus de Externe – către ambasadorul rus la Paris, contele Tolstoi, dezvăluie faptul că ruşii ştiau foarte bine ce înseamnă Basarabia: „Majestatea sa doreşte să păstreze Moldova şi Valahia şi acea fâşie strâmtă de pământ care deşi nu este o provincie poartă numele de Basarabia” (p. 674) De fapt, în majoritatea corespondenţei diplomatice ruse se face diferenţa între Principatul Moldovei de la Carpaţi la Nistru şi fâşia numită Basarabia dintre Dunăre şi Marea Neagră. Relatând discuţiile dintre ambasadorul rus Tolstoi şi împăratul Napoleon din 10 ianuarie 1808 (p. 714), diplomatul rus spune că „vorbind de evacuarea Moldovei şi Valahiei l-am făcut să înţeleagă că eu nu cuprind în acestea şi Basarabia”. Replica lui Napoleon a fost că Basarabia nu a fost cuprinsă în Tratatul de la Tilsit; contele Tolstoi avea însă răspunsul pregătit: „ocuparea acestei fâşii ar reprezenta o chestiune de foarte mică importanţă ca să merite atenţia guvernului său”.

În cursul acestei discuţii Napoleon a avansat şi ideea unui atac comun franco-rus împotriva posesiunilor britanice din Indiile Orientale. Contele Tolstoi trimitea la Moscova cu acest mesaj şi două proiecte de convenţii între Franţa şi Rusia. În primul proiect, la articolul 2, evacuarea Moldovei şi a Valahiei de către trupele ruse era oferită în schimbul evacuării Prusiei de către trupele franceze, iar la articolul 3 se stabileşte ca ţarul Alexandru I să alipească la imperiul său provincia Basarabia, „drept compensaţie legitimă pentru cheltuielile provocate de ocuparea principatelor”. Al doilea proiect de convenţie prevedea un schimb: Napoleon urma să ocupe Silezia, iar ţarul Alexandu I primea în schimb „Moldova şi Valahia, împreună cu Basarabia şi gurile Dunării, astfel încât talvegul acestui fluviu de pe ultimul braţ din partea Imperiului Otoman să servească drept graniţă între cele două state”.

Una mie, una ţie…

În baza acestor proiecte de convenţii, au urmat patru întâlniri între ambasadorul francez la Moscova, de Caulaincourt, şi ministrul rus de Externe, Rumianţev.

Aceste dezbateri au fost rezumate într-o notă alcătuită de Rumianţev pe 9 martie 1808, document care merită redat integral pentru a vedea cum doreau Rusia şi Franţa să împartă sud-estul Europei: „În ideea tratatului de alianţă: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia şi Bulgaria; Franţa va primi Albania, parte din Bosnia, Moreea şi Candia; Austria, Croaţia şi o parte din Bosnia. Serbia va fi independentă şi dată unui prinţ din casa de Austria sau unui alt prinţ străin căsătorit cu o mare ducesă a Rusiei. În ideea marii împărţiri: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia, Bulgaria şi o parte din Rumelia, frontiera rusă urmând să treacă prin cea a Bulgariei şi prin cea actuală a Serbiei până la lanţul muntos care trece pe lângă Traianopolis, de acolo râul Mariţa urmând să servească drept frontieră a acestei puteri până la mare. Franţa va primi Bosnia, Albania, Moreea, Candia, Ciprul, Rodosul, toate insulele arhipelagului, Smirna, Siria şi Egiptul. Austria va primi Serbia în stăpânire deplină ca provincie austriacă, Macedonia până la mare, mai puţin părţile pe care Franţa le poate dori pentru a-şi fortifica frontiera sa din Albania, într-un mod asemănător cu ce va dori această putere la Salonic. Va fi trasată o linie de la Scopia până la Orfana prin care frontiera austriacă va ajunge la mare. Croaţia, chiar dacă nu s-a vorbit despre ea, va putea aparţine Franţei sau Austriei, după cum va dori împăratul Napoleon. Fie că va fi adoptată una sau alta dintre aceste idei, cele trei puteri vor contribui la o expediţie în Indii, Rusia nu pretinde nimic în Indii pentru cooperarea sa” (p. 811).

Alipirea Basarabiei, una dintre cererile ţarului

Dacă împărţirea Balcanilor a fost uşoară, negocierile dintre francezi şi ruşi s-au blocat în momentul în care a venit vorba de Constantinopol şi de strâmtorile către Marea Neagră. Ruşii doreau să ocupe capitala Imperiului Otoman, francezii doreau să pună mâna pe strâmtori. În cea mai bună tradiţie a diplomaţiei ruse, împăratul Napoleon avea să-i spună ambasadorului francez să uite de această propunere, când acesta i-a reamintit de un mai vechi proiect al unui Constantinopol independent. Pe 12 martie 1808, contele Rumianţev alcătuia o sinteză a cererilor ruse, în care formula clar cererile ţarului: „Alipirea Moldovei şi Valahiei la Rusia, astfel ca graniţa acestui imperiu să fie Dunărea, ceea ce cuprinde şi Basarabia, care de fapt este o fâşie la malul mării şi care în general este considerată ca făcând parte din Moldova” (p. 822).

Negocierile s-au încheiat prin convenţia secretă de la Erfurt din 12 octombrie 1808, fiind lăsat deoparte proiectul invadării Indiilor britanice, dar şi proiectul împărţirii Imperiului Otoman. Vara anului 1808 s-a dovedit dificilă pentru Napoleon, care a trebuit să se confrunte cu rebeliunea spaniolă, astfel că marile proiecte din est au trebuit să fie abandonate. Problemele dintre cei doi împăraţi au rămas nerezolvate, iar soarta Principatelor Române avea să fie stabilită tot în cadrul unor negocieri care nu au ţinut seama de voinţa românilor.

(sursa:historia.ro)

Scrie un comentariu

Din categoria Basarabia, istorie, Uncategorized

Introducerea pustii-mitraliere in dotarea armatei romane


 

Deşi pentru publicul larg imaginea Primului Război Mondial este reprezentată de soldaţii vegetând în tranşee insalubre sau de şirurile de soldaţi în atac decimaţi de mitralierele inamice, în realitate acesta a reprezentat o epocă de mutaţii importante pe plan social-politic şi militar. În domeniul armamentului au apărut noi elemente, precum folosirea avioanelor de vânătoare şi a celor de bombardament, a armei chimice, a tancului ş.a., iar în domeniul armamentului infanteriei a fost folosită, în premieră pe cîmpul de luptă, puşca-mitralieră.
Primele modele au fost fabricate concomitent în Franţa şi în Germania în anul 1915, iar în prima jumătate a anului 1916 s-a generalizat utilizarea lor pe Frontul de Vest. Dacă mitralierele grele aveau un caracter defensiv, puştile- mitraliere puteau fi folosite în ambele faze ale unei operaţiuni militare, în atac dovedindu-se eficiente pentru „curăţarea” tranşeelor inamice în momentul cuceririi acestora. De-altfel, puşca-mitralieră din dotarea armatei americane era poreclită „Thompson broom” (mătura Thompson). Prima bătălie importantă în care au fost folosite puştile-mitraliere a fost sângeroasa încleştare de pe râul Somme (1 iulie – 18 noiembrie 1916), unde, se spune, că 60.000 de militari britanici au fost ucişi într-o singură zi de luptă. Să reamintim faptul că tot în cadrul aceste bătălii, în ziua de 15 septembrie 1916, au fost utilizate, de către armata britanică, primele tancuri.
Participarea armatei române la Primul Război Mondial a făcut necesară asimilarea unor noi arme utilizate de către armatele aliate. Acest proces a avut loc în circumstanţele dramatice în care se afla România în prima jumătate a anului 1917. Retrase pe o treime din teritoriul Vechiului Regat, autorităţile politice şi militare au depus eforturi susţinute pentru reconstrucţia armatei române, după pierderile uriaşe din timpul dezastruoasei campanii a anului 1916.
Pe lângă refacerea materialului uman, în primele luni ale anului 1917 s-a pus un mare accent şi pe înzestrarea trupelor cu un armament modern. Trebuie să reamintim aici că, potrivit Convenţiei militare din 4/17 august 1916, Antanta se obligase să furnizeze zilnic părţii române 300 de tone de muniţii şi material de război, nerespectarea acestei clauze constituind una din cauzele înfrângerii armatei române. În 1917, această situaţie nu s-a mai repetat, aprovizionarea făcându-se în bune condiţii, astfel că până la jumătatea acestui an au fost livrate din Franţa 150.000 de puşti , 1.760 de mitraliere, 1.300.000 de grenade, 392 de piese de artilerie, 100 de avioane, iar din Marea Britanie 1.976 de mitraliere, 108 puşti–mitraliere şi 28 de piese de artilerie.
Procesului de instruire al militarilor români cu noile tipuri de arme s-a efectuat rapid, sub presiunea timpului, deoarece, odată cu venirea primăverii, era de presupus că trupele austro-germane vor relua ofensiva. Un exemplu în acest sens îl constituie introducerea puştii-mitralieră în dotarea unităţilor de infanterie. Acest proces a fost perfectat printr-o adresă, din 22 februarie/7 martie 1917, a generalului Henri Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze în România către generalul Constantin Prezan, şeful Statului Major General, prin care se anunţa apropiata sosire în România a unui prim lot de 500 de puşti-mitraliere franceze, model Chauchat 1915, numite astfel după ofiţerul francez care a prezidat comisia care a decis adoptarea acestei arme de către armata franceză.
Dotată cu un încărcător semicircular cu 20 de cartuşe, putea atinge o cadenţă de 350-400 de lovituri pe minut, cu o bătaie de 250 de metri. Fiabilitatea armei era destul de mediocră în comparaţie cu puştile-mitraliere germane sau englezeşti, acest lucru datorându-se poate şi faptului că firma producătoare, înainte de război, era profilată pe fabricarea bicicletelor!
Lotul sosit în România era însoţit de patru militari francezi cu rol de instructori, conduşi de locotenentul Felix Boyet. Aceştia şi-au desfăşurat activitatea, într-o primă fază, în perioada 5 mai-31 iulie 1917, în şcoala de instrucţie înfiinţată în localitatea Sodomeni, lîngă Paşcani, unde se efectuau cursuri de instruire cu o durată de 15 zile. Această şcoală funcţiona în cadrul Secţie Operaţii a Marelui Cartier General (M.C.G.). Primele trei serii trebuiau să pregătească instructori pentru şcolile divizionare. După formarea acestora, iniţierea în folosirea puştii-mitralieră se făcea la şcolile din cadrul diviziilor şi regimentelor, şcoala centrală organizând doar cursuri de perfecţionare în domeniu, cu o durată de trei zile pentru comandanţii de regimente, batalioane şi companii. Un detaliu interesant: militarii stângaci erau excluşi de la întrebuinţarea acestei arme.
O mărturie privind zelul militarilor români de a deprinde mânuirea acestei arme o avem de la generalul Constantin Dragu. Un căpitan francez, instructor la şcoala de pe lângă Divizia 13 infanterie, fiind întrebat cît timp este necesar pentru un ciclu de instrucţie, a răspuns că minim 20 de zile deşi, oficial, se acordaseră 15 zile. După numai 10 zile, ofiţerul francez le-a spus, cu mare bucurie, camarazilor români:„Misiunea mea este îndeplinită, soldaţii dumneavoastră se aseamănă de minune cu ai noştri şi sunt mai îndrăciţi poate în a prinde instrucţia”.
Problemele rezultate din utilizarea puştii-mitralieră în timpul bătăliilor din vara anului 1917 sunt prezentate în Ordinul Circular al M.C.G din 18/31 august 1917 în care este semnalată pierderea, în timpul luptelor, a 387 de astfel de arme. Se opina că numărul mare de pierderi se datora în parte neglijenţei, precum şi faptului că nu soldaţii nu înţeleseseră înţeles îndeajuns utilizarea puştii-mitralieră: „Într-adevăr puşca-mitralieră pare a fi considerată mai mult ca o armă individuală pe care cel ce o poartă se crede îndreptăţit să o arunce în toiul luptei, ţinând seamă numai de comoditatea lui personală şi nu ca o armă a unităţii, folositoare tuturor şi, prin urmare, de care toţi la rigoare trebuiau să răspundă şi să se îngrijească […]. Se va atrage în special atenţia asupra faptului că puşca – mitralieră este în realitate arma companiei căreia îi este afectată şi nu a individului ce o poartă şi că, prin urmare, toţi sunt datori să o salveze la ocazie, aşa cum servanţii unui tun sau ai unei mitraliere sunt obligaţi să salveze piesele pe care le deservesc. Este inadmisibil ca dispariţia unui puşcaş-mitralior să atragă după sine neîntrebuinţarea armei sale. Orice armă al cărei puşcaş-mitralior fost scos din luptă va fi deîndată ridicată şi utilizată din nou. Portul puştii-mitraliere trebuie să fie râvnit de oameni şi considerat o onoare”.
Pe de altă parte, un referat al Secţiei Operaţii din cadrul M.C.G,din septembrie 1917 menţiona faptul că personalul instruit în mânuirea puştii- mitraliere „a dispărut în lupte sau s-a redus cu desăvârşire”, astfel că se impunea reluarea activităţii Şcolii centrale de la Sodomeni prin instruirea urgentă a două serii de militari.
La 17/30 octombrie 1917 Felix Boyet, avansat între timp căpitan, se adresează maiorului Andrievici, şeful Biroului Operaţii din cadrul secţiei omonime a M.C.G. propunându-i ca Şcoala centrală de puşcaşi mitraliori să preia şi instrucţia ofiţerilor şi subofiţerilor la nivel de regiment, întrucât centrele de instrucţie divizionare nu funcţionau satisfăcător.
Ca o recunoaştere a meritelor sale, la 27 decembrie 1917/9 ianuarie 1918, şeful Biroului Operaţii din M.C.G. propunea decorarea căpitanului Felix Boyet cu ordinul „Steaua României” în grad de cavaler.
Şcoala centrală de puşcaşi-mitraliori a funcţionat până la 1 aprilie 1918, fiind desfiinţată în urma măsurilor de demobilizare a armatei române stabilite prin tratatul de pace pe care România a fost nevoită să-l încheie cu Puterile Centrale la 24 aprilie /7mai 1918, în urma ieşirii din război a Rusiei.
Asimilarea în scurt timp de către militarii români a noilor tipuri de arme care le-au parvenit în prima jumătate a anului 1917 a demonstrat capacitatea organismului militar românesc de adaptare la cerinţele epocii, calitate pe care o vedem şi astăzi când armata română trebuie, încă o dată, să se sincronizeze cu cele mai moderne armate ale lumii.

Lucian DRĂGHICI ( articol publicat   în e-istorie)

Scrie un comentariu

Din categoria Arme, istorie, Uncategorized