Arhive pe etichete: apare

“Mister Watson, come here! I want to see you!”

O mică istorie a telefoanelor ce au fost cândva în posesia mea


Pentru început am să fac o mică prezentare generală,  în care se va integra mai apoi şi cele câteva capodopere ale revoluţiei „vocii de la distantă” pe care le-am deţinut personal.

Dacă ar trebui să vorbim de preistorie, aici încadrăm telefoanele fixe şi aduc în mica prezentare   o epigramă din 2008  a Marianei Mustăţea:telefon glumă

„Nu poţi să dai un telefon
(Am auzit două persoane):
Ori telefonul n-are ton,
Ori centralista… „are toane”.

emoticons

Denumirea de telefon vine din limba greacă  şi inseamna prin traducere liberă  „voce de la distanţă” .Structura aparatului primitiv specific preistoriei „vocii de la distanţă”  este formată de obicei dintr-un microfon cu rol de a transforma  vibraţiile sonore emise de vocea umană în oscilaţii electrice şi un receptor ce captează  instantaneu aceste oscilaţii şi le transformă în vibraţii sonore, reproducând identic mesajul transmis de la celălalt capăt al firului. Adevărul este că  abia la 10 Martie 1876   în oraşul american Boston, a avut loc prima convorbire telefonică demonstrativă. Bell a fost cel care a rostit celebrele cuvinte care au rămas în istorie ca primele fraze comunicate într-o convorbire telefonică:Mister Watson, come here! I want to see you! (Domnule Watson, vino aici! Vreau sa te văd!).

În „antichitate” situaţia se mai schimbă deoarece apare  primul telefon fără fir, telefon cordless. 

Păi era exact momentul când îi spuneai “Pa  te pup !” centralistei,  fiindcă îţi procurai noul telefon  ”full duplex wireless communicaţions appartus”.

În „evul mediu” şi în „epoca modernă”  apare şi se perfecţionează oarecum primul telefon mobil care era vândut într-un pachet promoţional „fitness” având doar 1,2 kilograme.

Avantajul era net superior pentru persoanele sedentare fiindcă mai aveau acea posibilitate de a-şi prelucra masa musculară în timpul pauzelor de cafea.

În „epoca contemporană” a „vocii de la distantă”, aşa cam pe la jumătatea ei, apar şi primele telefoane de buzunar  şi nu pentru orice fel de buzunare, de acelea croite cu dărnicie.

Ce e drept acum, intervin şi eu  pe această scenă a istoriei şi pot să spun că noi românii am apucat să  îl strigăm pe Mister Watson  spunându-i  „Come here!” I want to see you!”   de la un telefon mobil, destul de târziu  şi cu siguranţă, asta după revoluţia din 1989  când am prins a ne mai emancipa. Noi nu ne-am făcut de râs ca străinii cărând greutaţi de 1,2 Kg  ci am aşteptat să apară pe piaţă variante ceva mai usoare.

Spre exemplu eu am apelat pentru prima dată la renumitul Bosch Com 207 lansat pe piaţă prin 1996 parcă..  Ei bine,  eu l-am cumpărat ceva mai târziu prin `98 la mâna a doua fiindcă erau destul de scumpe la acea vreme.  Era mare, cu forme rotunjite şi o antenă pe măsură. Nu avea  ceas, vibraţii, alarmă şi nici  renumitul T9.  Eram mulţumit   şi foarte fericit că puteam să  sun de oriunde fără a mai smulge firul din perete. Era un telefon cei drept cam mare dar simplu şi util.  Puteai să suni şi  să trimiţi mesaje  suficient pentru început.

Patru ani mai târziu  am reuşit să îmi cumpăr o nouă bijuterie  un Mitsubishi Trium Astral adus de cineva din afară. Era un progres  !

File:Trium Astral.JPG

Chiar dacă era mai uşor cu vreo 40 de grame , era nemaipomenit  , antena extensibilă  parea ceva mai suplă  iar funcţii nu erau prea multe decât  memorator şi convertor valutar . Ei pe acesta l-am ţinut destul de mult . Cred că mai am şi acum tocul din piele a acestui telefon. Cine nu avea la acea vreme acel toc cu clamă  metalica pentru a purta  piesa de artă la brâu ?

A fost  un telefon acceptabil ţinea încarcat aproape 3 zile  şi eram mulţumit . Atunci, când bateria nu a rezistat mai mult de o zi,  îl utilizam ţinut  în priză (să nu se descarce) pe post de telefon  fix  până am reuşit să îmi iau  un nou telefon    Nokia 3310.

Nokia 3310

                                 Un telefon util şi rezistent

A fost o adevarată revoluţie tehnolgică  iar cei mai fericiţi au fost bărbaţii, deoarece erau  printre primele telefoane care nu mai ieşeau  din buzunare din cauza antenei, care oricum sfârşea repede. Telefonul era ceva mai uşor ca vechiul trium .

Schimbare,..  de data asta nu mai trebuia să deşurubez antena cum făceau copii din faţa blocului, să pară mai cool,  deoarece nu mai avea antenă externă. Era un progres  real  să am un telefon cu antenă integrată, cu calculator, cronometru,  reminder şi desigur nemaipomenitele jocuri Space impact  Snake II, Pairs II, și Bantumi.  Aceste jocuri erau chiar deosebite . Îmi făcea mare plăcea să  joc  Space impact  şi Snake II.  La Snake II ce e drept, mă cam enervam că  nu eram atât de rapid şi  îmi trecea “râma” prin pereţi.  După cum puteţi  observa  şi mai sus, în fotografii,  era un telefon rezistent fapt pentru care l-am păstrat ceva timp  şi desigur probabil şi astăzi, îl deţine cineva fiindcă e foarte rezistent dar nu şi în faţa hoţilor de buzunare.  Măcar, mă bucur că am reuşit să îi descopăr defectul major. Îi lipsea din aplicaţii alarma antifurt!

Această despărţire bruscă de vechiul meu partener m-a făcut să  îmi caut un nou telefon şi l-am găsit pe noul soni-ericson 660wi

inainte

Avea pe drept cuvânt  tot ce poţi cere de la un music player din 2007 : cea mai nouă versiune a music player-ului Wlakman cu care cei de la Sony au dat lovitura, un radio FM încorporat  şi o cameră de 2 megapixeli  

De asemenea oferea şi posibilitatea de a efectua apeluri video 3G şi venea cu un design clasic slim cu o tastaură ergonomică şi o tastă de navigare.
Sony Ericsson W660i reprezenta o inovaţie în rândul telefoanelor walkman. Era de fapt o variantă 3G evoluată a fantasticului W610i cu o tastaură  îmbunătăţită, deşi camera nu este la fel de buna.

VAND SONY ERICSSON W660i FULL

după

A fost şi cred ca este în continuare un telefon exceptional pe drept cuvant.

Bateria ţinea        aproape 7 zile, ascultam muzică foarte mult la acele căşti -„dopuri de cauciuc” navigam pe net uşor  iar setările erau clare  foarte bine definite. Era însoţit la vânzare cu cablu de date şi un card de memorie de 512 mega. Era fenomenal! Repet  un telefon excepţional! Nu am avut foarte mare grijă de el şi carcasa era foarte deteriorată fapt ce m-a determinat să apelez la un tuning de bazar care i-a luat tot farmecul.

Am renunţat la el în favoarea unui nokia c3 care, cred eu are mai multe funcţii dar e mai puţin organizat faţă de vechiul sony. Este o premieră in ce priveste  conectivitatea Wi-Fi ce se poate dovedi extrem de utilă când vrei să accesezi internetul de acasă sau la serviciu, oriunde intră în discuție și un router wireless deschis. Normal că mai include și bluetooth, conectare cu calculatorul via microUSB.Nokia C3-00 – prezentare

In final, pentru cei interesaţi puteţi  folosi aplicaţia EuroGSM pentru a intra în treasure hunt şi a găsi toate telefoanele care au făcut istorie, cu menţiunea că poţi câştiga un Samsung Galaxy Note.

Fotografie de profil

Închei în acelaşi ton cu o epigramă din 2006 a lui  Dumitru Grigoraş:

„Când văd pe-atâţia, azi, cu celulare
(Sărmanele şi bietele urechi
Mai că ar vrea să ceară-o derogare
Să se întoarcă timpurile vechi)”

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Cea mai mare bazilică romanică din Transilvania, transformată în coteţ de găini

Cea mai mare bazilică romanică din Transilvania, transformată în coteţ de găini

 

Fostul târg teutonic fortificat de la Tămaşda – Pons Thomae (jud. Bihor, comuna Avram Iancu) şi bazilica romanică ce deservea o mănăstire, cel mai probabil benedictină, au înfruntat de-a lungul veacurilor urgii care mai de care mai grozave, însă azi sunt cel mai aproape de a dispărea definitiv.

Probabil cea mai mare încercare prin care a trecut această bazilică, cea mai mare de acest tip din Transilvania, a fost mare invazie tătară din 1241. „Distrugerea localităţii şi a bisericii relatată de canonicul Rogerius, viitor episcop de Spalato (Split – Croaţia), a fost deci parţială”, precizează profesorul Alexandru Avram în lucrarea domniei sale Arhitectura romanică din nord-vestul României. Dacă considerăm că acest eveniment a îngropat aceste locuri, ne înşelăm.  Era abia la început, vor urma alţi 800 de ani care se vor adăuga la istoria edificiului. Din păcate azi portalul gotic refăcut chiar după invazia tătărască adăposteşte o magazie de scule, iar restul bazilicii un coteţ.

O istorie străveche, pornită de la teutoni

Bazilica din Tămaşda, monument istoric de categorie B, are o vechime de peste 900 de ani, fiind cea mai mare biserică romanică „rămasă în picioare” din Transilvania. Ea apare pentru prima oară în cronici chiar în preajma invaziei tătărăşti (1241), când canonicul Rogerius aminteşte că s-a retras aici din calea invadatorilor. Acesta vorbeşte de o distrugere importantă pe care atât basilica cât şi orăşelul ridicat de coloniştii saşi şi cavalerii teutoni o suferă cu prilejul acestui eveniment. Orăşelul avea mai multe biserici, ceea ce arată existenţa unei aşezări mai vechi, de cel puţin 100 de ani la momentul 1241. Ruinele bazilicii sunt ceea ce a mai rămas dintr-o biserică în stil roman ridicată de aceşti colonişti germani, fiind sigura din judeţul Bihor construită în vremea dinastiei de Arpad.

Ridicată iniţial pentru a sluji ca biserică romano-catolică pentru populaţia germanică, după 1241 cel mai probabil a fost refăcută şi folosită de acelaşi cult, însă pentru populaţia maghiară. Ca multe alte locaşuri romano-catolice din Transilvania, după propagarea Reformei şi după convertirea nobilimii maghiare la calvinism, bazilica a servit acest cult.

După căderea regalităţii maghiare sub turci (1541), Bihorul a intrat în componenţa principatului autonom Transilvania. În 1660 turcii ocupă Oradea şi întreg ţinutul pe care-l vor stăpâni până în 1692. După această invazie turcească biserica nu a mai servit niciunui cult. Ulterior în baza unor documente de pe la 1800 aflăm că ea se afla în posesia baronului Bors.

Un monument prea puţin explorat

Este o bazilică în construcţia căreia sunt combinate două stiluri arhitecturale, roman şi gotic, cel din urmă regăsindu-se în modelul porţii de la intrare. Construcţia din cărămidă este prevăzută cu o navă centrală şi două laterale, cu cor, absidă semicirculară şi absidiolă. Traveea vestică a navei centrale poartă un turn înalt cu trei nivele. Deasupra intrării, pe faţada turnului, apare o fereastră circulară, ferestrele etajului I sunt zidite aproape în întregime, iar cele de la etajele II şi III sunt geminate.

Nivelele etajelor sunt marcate prin brâuri cu zimţi decorativi, realizate din cărămidă. Acoperişul turnului lipseşte, cu excepţia unor grinzi de susţinere. Pereţii navelor laterale sunt străbătuţi de ferestre semicirculare mici. Corul cu absidă a fost transformat în secolul al XIX-lea şi folosit ca magazie. Ceea ce se mai păstrează azi din vechea bazilică este doar un turn flancat de traveele vestice ale navelor laterale şi corul cu absidă, mult transformată.

Documentarea despre o asemenea construcţie este însă sărăcăcioasă, limitată mai mult la documentele scrise. Eventualele săpături arheologice în regiune ar putea fi extrem de interesante pentru conturarea pe deplin a imaginii acestor locuri de-a lungul veacurilor. Dar acest lucru este o perspectivă extrem de îndepărtată şi din păcate improbabilă într-un orizont de timp rezonabil.

Marea bazilică, de la slujbe la coteţ

Edificiul, acoperit în mare parte cu vegetaţie şi aflat într-o stare de degradare fizică avansată, fiindu-i afectată structura de rezistenţă, este situat în curtea unui localnic, care l-a transformat într-o „anexă” a gospodăriei sale. Aici omul, care nu a fost expropriat de statul român, a găsit de cuviinţă să depozitează produse agricole şi să improvizieze un coteţ de găini. O astfel de „întrebuinţare” a edificiului, precum şi lipsa celor mai elementare mijloace de conservare ale acestuia,  amplifică riscul de prăbuşire a construcţiei.

Dacă ar fi să fim scrupuloşi şi să amintim ce spune legea cu privirea la  asigurarea securizării obiectivului, a întreţinerii perimetrului său şi marcării vechiului lăcaş de cult ca monument istoric, ar însemna să cerem prea mult unor autorităţi locale total dezinteresate. Problema este că aceste cerinţe sunt elementare şi cele mai puţin costisitoare din întrega ecuaţie.

În acest context, Direcţia de Cultură (D.J.C.P.N.) Bihor a notificat, în mod repetat, conducerea Primăriei Avram Iancu, solicitându-i să dispună măsuri de protejare a obiectivului istoric, inclusiv prin demararea procedurilor de expropriere „pentru cauză de utilitate publică” a terenului din preajma bisericii, în vederea asigurării unor căi de acces şi a împrejmuirii cu un gard protector, pentru a preveni continuarea deteriorării sale. Cu toate acestea, până în prezent nu a fost luată nicio măsură pentru înlăturarea factorilor de risc la adresa integrităţii monumentului.

Legea e făcută doar ca să fie

Totuşi deşi Legea 422 din 2001, privind protejarea monumentelor istorice, cu modificările şi completările ulterioare, conţine sancţiuni în cazul în care legea este încălcată, D.J.C.P.N. sau celelalte instituţii care ar fi trebuit să protejeze patrimoniul cultural nu au aplicat nici o amendă. Legea respectivă mai precizează că desfiinţarea neautorizată, distrugerea parţială sau totală, exproprierea fără avizul Ministerului Culturii şi Cultelor, degradarea şi profanarea monumentelor istorice constituie infracţiuni, iar amenzile pot ajunge şi până la 7.000 RON, în cazul în care se ajunge la modificarea, desfiinţarea sau strămutarea unui imobil. Încălcarea obligaţiei de a asigura paza şi luarea măsurilor împotriva incendiilor se pedepseste cu amenda între 2.500 RON şi 5.000 RON. Cu toate acestea, nu doar în cazul Bazilicii de la Tămaşda, având legea într-o mână, arheologii şi experţii de la Muzeul Ţării Crişurilor sau de la D.J.C.P.N. nu reuşesc să ajungă, pe teren, la un numitor comun fie cu proprietarii terenurilor unde sunt siturile sau monumentele, fie cu primarii, creându-se impresia că fuga de răspundere şi asumarea unor responsabilitati concrete pentru păstrarea bunurilor istorice par a fi „virtuţi” pentru cei din fruntea administraţiilor locale.

De cele mai multe ori proprietarii de clădiri aflate sub incidenţa legii patrimoniului imobil nu respectă obligaţiile de întreţinere şi restaurare din cauza banilor puţini. Conform legii, proprietarii sunt obligaţi să întreţină edificiile respective. Ei afirmă că este proprietatea lor şi că fac ce doresc cu ea, însă în aceste cazuri autorităţile ar fi trebuit fie să îl exproprieze, fie să încerce modelul vienez – se lucrează pe banii statului la monumentul respectiv şi se pune factura în braţele proprietarului care ar obligatia să o plătească în 10 ani.

Din păcate, însă, indolenţa şi lipsa de respect faţă de lege, manifestate de unii primari, dar şi de celelalte autorităţi, conduc la o imagine tristă a ceea ce a fost cândva „spiritul” cultural al acestor locuri. În plus exploatarea la maximum a tezaurului natural şi patrimonial prin dezvoltarea unui turism cultural ar putea constitui un motor durabil al economiei regionale, unul poate la fel de durabil ca şi istoria acestor edificii.

Dacă te interesează să afli mai multe lucruri despre patrimoniul românesc ai la dispoziţie şi pagina de Facebook Salvăm Patrimoniul Cultural

(sursa:descopera.ro)

Un comentariu

Din categoria istorie, Uncategorized