Arhive pe etichete: karmapashop

Cascia, fântâna dragonilor mitici

       2012-12-05_203836

 

                    Durerea de cap părea că e din ce în ce mai puternică iar  urechile îmi țiuiau înfiorător. Pleoapele parcă erau lipite  iar în  scurt timp țiuitul urechilor se transformă într-un amestec de  zgomote învăluite de  culorile curcubeului  care şoptea uşor :   Cascia, Cascia, Cascia…

Pleoapele începeau să mi se deschidă iar în fața mea se înfatișau ochii căprui, uriaşi, întinzându-se ca într-o lupă şi brusc cuprinzîndu-mă din toate părţile. Mi-am acoperit faţă cu ambele mâini încercând să mă trezesc din vis. Era imposibil, mă aflam în interiorul unui cristal uriaș, parcă încastrat de secole. Când am deschis ochii și am privit din nou, am observat că în cupola  cristalului, care scînteia nebuneşte, în una din cele șase fețe ale sale  apăruseră contururile subţiri ale unei uşi. M-am repezit spre ea cu speranța  că ar putea să fie deschisă. Dar orice încercare de a evada părea imposibilă. Eram unul și același lucru cu colosul de un alb lăptos numit cristalul de stâncă. Pe drumul  care parcă  cobora din cer și se oprea în faţa uşii, din cupola cristalului, în care mă simțeam întemnițat, venea o fetiţă. Părea cuminte şi bine crescută, după cum era îmbrăcată și cum înainta spre ușa  cu fundele ei mari la codiţe. Pereţii cristalului deveniseră drepţi şi limpezi ca de cleştar şi brusc am simţit o spaimă iraţională, comparândumă cu un vechi artropod fosilizat în răşină. Tensiunea creștea pe măsură ce fetița se apropia. Ajunsă în faţa uşii a început să bată cu pumnii mici, în cristalul gros iar eu speriat  încercam să îi disting mai bine conturul feței. Parcă încerca să-mi spună ceva dar zidurile groase ale cristalului nu îi dădeau voie. Eu nu o slăbeam din ochi și cu greu am reușit să citesc pe buzele ei cu vântul „Cascia”.  Era cuvântul care l-am auzit și înainte  de a deschide ochii.

   Fetița a spart cupola temniței și își întindea mîinile înroșite de atâta trudă, pentru a mă scoate din cristal. Buzele ei repetau același cuvânt Cascia… Deodată, am văzut scena de undeva din spatele fetiţei, în timp ce mă depărtam pe cărăruia care ducea spre cer. În minte încă îmi răsuna același  cuvânt, care mi se părea cunoscut și încercam să aflu de unde. Înaintam ușor fără a mai ține cond că sunt într-o lume cu totul diferită iar acolo jos prin spărturi de nori vedeam pământul, ca o  lume, stranie, în care oamenii păreau ca niște furnici iar locuințele lor  ca niște mici mușuroaie.  Mintea-mi fuge la cuvintele bunicului  meu ce îmi spunea ca acolo sus în țara norilor cu mult deasupra muntelui  lui Zamolxis se 

2012-12-05_203158află  axul lumii  și anume fântâna Cascia -sămânța înţelepciunii, unde izvorăște o apă limpede şi răcoroasă dăruită de Dumnezeu ca o binecuvantare oștilor îngerești.

Tot înaintând  m-am trezit într-un oraş ce părea foarte vechi, cu străduțe înguste pavate cu dale de piatră gălbuie, lucioase, tocite, o cetate cu uşi şi ferestre rotunde frumos împodobite cu sclupturi ce întruchipau dragoni și păsări nemaivăzute.

Unele străzi erau atât de înguste încât cladirile la partea superioară dădeau naștere la mi de cupole iar daca nu erai atent puteai să juri că sunt anume construite. Pe alocuri se regăseau  ronduri de flori în mici pieţe rotunde unde vedeai frecvent locuitori ce cărau apă. Am început să caut  renumita „Cascia” cu speranța dobândirii înțelepciuni și a nemuririi iar misiunea era nemaipomenit de grea, mai ales că locuitorii vorbeau într-o limbă necunoscută. După lungi căutări privirea mi-a fost captată de sculptura unui copil ce își ținea piciorul drept pe capul unui pește,  desprins parcă din picturile inspirate din poveşti creştine ale lui Iona. Scoica în care se aduna elixirul nemuririi, simbol al pelerinilor creștini dar și al fertilității în tradițiile celtice mă purta ușor cu gândul spre legenda Sfântului Iacob.  Apa ce izvora din gura peștelui, semn al belșugului și perseverenței  parcă avea o strălucire aparte.  Mintea mea începea să facă legături ciudate între ferestrele clădirilor frumos împodobite cu sclupturi ce întruchipau dragoni și peștele  fântânii Cascia, dezmierdarea îngerilor.

  O veche 2012-12-05_203710legendă, povestea despre peștii  care înoată în amontele unui râu și reușesc să se ridice peste cascada „poarta dragonului”, pentru a se transforma apoi în dragoni grație acestei fapte eroice. Temerile începeau să apară gândindumă că undeva prin preajmă trebuie să se afle și acei dragoni mitici. Tot mai speriat, m-am grăbit să  sorb din izvorul dătător de viaţă şi lumină în viaţa omenească, izvorul bucuriei nealterate, nesecate, izvorul nădejdii și al cunoașterii. Dupa ce am sorbit din elixirul mult râvnit, totul în jur se coloră puternic. Un coridor lung și înflorat își facu apariția în fața mea. Era un frumos curcubeu ce cobora pe pământ. Încă o dată povestirile bunicului se adeveresc. Curcubeul sau  curcubaul cum spunea el era o ființă extrem de mare, cu un  cap și două guri.  Această ființă locuiește  în cer, și vine  pe pământ doar pentru a se aproviziona cu apă. Legendele spun că este  trimis chiar de Dumnezeu atunci când se termină apa în cer.  Acest curcubau nu bea apă de-a dreptul din râuri, iazuri, fântâni sau mări, ci printr-o pietricică găurită, numita „ceraunia” sau „piatra fulgerului”.  Cred că am reușit să înteleg cum se aprovizionează fântâna nemuririi  Cascia cu apă proaspătă și cum pot coborâ îngerii, marii mesageri pe Pământ. Înteleg că este momentul să cobor pe coridorul luminos pentru a mă reântoarce acasă. Durerea de cap devine din ce în ce mai greoaie iar corpul îmi era cuprins de un zgâlțâit puternic. Țiuitul din urechi reapare iar aceeași voce cunoscută îmi șoptea: Trezește-te. Mă ridic din pat amețit, privesc la geamurile înghețate, și prin sticla lor deformată observ că afară a început să ningă înverșunat şi strîmb. Mă îndrept  năuc în bucătărie, spre ibricul de cafea și am în continuare aceeaşi viziune a curcubaului . ..

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Povestea naiadei de pe Olt

    

                A fost odată ca niciodată niște genii ale naturii, despre care bătrânii scorneau numeroase povești că ar fi  cele mai frumoase fecioare. Naiadele, cum mai erau numite, locuiau în grotele de pe vârfurile munţilor, în codrii deşi, pe câmpii sau în ape. Ele erau înzestrate cu darul profeţiei iar în vechime de cele mai multe ori, oamenii le construiau fântâni din piatră frumos ornamentate drept altar și le invocau în calitate de genii protectoare, implorându-le sprijinul. O astfel de naiadă  trăia și în apele dulci ale Oltului sub supravegherea tatălui ei, marele Poseidon. Ea era cea mai tânară și cea mai frumoasă dintre naiadele de la sud de Carpați. Ca toate nimfele apelor, în loc de picioare avea o coada de pește.

Cea mai mare bucurie o resimțea când auzea povești despre oameni, despre lumea lor și ambarcațiunile în care călătoreau pe apă. Asculta întâmplările surorilor sale care veneau din apele Dunării  și abia aștepta să mai crească puțin să îi vină și ei rândul de a merge în ape mai mari.

Într-o seară, pierzându-și răbdarea, înotă până la apele Dunării  unde văzu o corabie imensă pe care avea loc un banchet în cinstea unui tânăr și frumos voievod. Pe neașteptate se porni o furtună mare care curmă petrecerea și scufundă corabia. Micuța nimfă întrezări trupul tânărului care se scufunda sub valurile înspumate ale Dunării. Se repezi să îl salveze, îl luă în brațe și înotă cu el până la țărm. Așteptă în apele învolburate, nu departe de mal, până când voievodul  fu cules de femeile  dintr-un sat de pescari din vecinatate. Mica naiadă se întoarse tristă în vechea albie a Oltului, cu gândul la frumosul voievod. Adesea, după acea zi, cădea într-o tristețe profundă urânduși solzi și coada de pește dorind să devină o femeie adevărată pentru a se apropia de persoana iubită fără să o sperie. În unele nopți părăsea pe furiș apele Oltului pentru a înota până la locul unde l-a lăsat pe tânărul voievod în speranța că îl va revedea. Apropierea iernii o întrista și mai tare pe tânăra nimfă care își pierdea tot mai mult speranța revederii iubitului ei. 

      Toate astea până într-o buna zi, când simți că nu mai poate suporta să fie atât de departe  de tânărul voievod și se hotărâ să-i ceară sprijinul renumitei  vrăjitoare din Corabia. Corabia era un sătuc destul de vechi  în care se mai regăseau ruinele cetății 

pod roman construit peste Dunăre în timpul lui Constantin cel Mare. Inaugurat în 328, avea o lungime de peste 2 400 de metri, fiind considerat unul dintre cele mai lungi poduri ale antichităţii. Din păcate, podul lui Constantin cel Mare, (menţionat şi de Dimitrie Cantemir în „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”) a avut o existenţă scurtă.

dacice Sucidava, capitală a  tribului geto-dacic al Sucilor, unde cu mult timp în urmă Constantin cel Mare construise un pod, al cărui capăt se mai regăsește și azi. Printre acele ruine ale cetății se găsește și intrarea într-o fântână secretă cu o adâncime de 12 m a cărei apă este potabilă și astăzi. Micuța naiadă a trebuit să treacă prin adâncuri pline de făpturi înfricoșătoare, pentru a ieși în final prin acea fântână seculară  la lăcașul vrăjitoarei. Aceasta, cu viclenie, acceptă s-o ajute având și ea propriile interese. I-a spus printre altele că transformarea va fi definitivă în condițiile în care se va căsători cu persoana iubită altfel  va muri. Drept răsplată pentru marele ei efort trebuia să plătească cu vocea sa, care urma să rămână pentru totdeauna a vrăjitoarei.

 Îi arătă un amestec de ierburi și semințe nemaivăzute, pe care le-a pus într-un ceaunaș și le-a amestecat la foc, ore la rând, până ce ieșise o pastă  groasă urât mirositoare. S-a apropiat de  nimfa Oltului și i-a uns coada solzoasă și imediat a fost prinsă de un somn adânc. Când se trezi, în loc de coadă avea o frumoasă pereche de picioare, iar deasupra ei era aplecat nimeni altul decât tânărul voievod, care o privea tandru. Naiada părea fericită că în sfârșit avea o șansă să fie alături de persoana iubită dar, suferea  că nu putea să-i vorbească, să-i spună ce simte și ce sacrificiu a făcut pentru a-i fi alături. Tănărul îi ceru să meargă cu el, însă nimic mai mult. Naiada află în drum spre palat că el era deja  îndrăgostit de o fată sărmană. Era fica unui  pescar pe care o îndrăgise foarte mult și despre care îi povestea că  îl salvase de la înec, și că urma să se căsătorească cu ea.

Din acel moment nimfa știa că este condamnată la moarte și nu poate să îi spună măcar o dată ceea ce simte. A acceptat să meargă la nunta voievodului și încerca să se bucure, să mascheze tristețea care o măcina. john_william_waterhouse_-_undine

   Atunci când petrecerea era pe  terminate, a intrat sub picurii de apa ai fântânii din piața palatului așteptând  cuminte razele soarelui ce aveau să o pietrifice.  La primele semne ale zorilor, din Dunăre apărură surorile sale, care au aflat de ceea ce a făcut mezina lor. Ele și-au vândut frumusețea la aceiași vrajitoare  în schimbul posibilității de a o vedea pe mezina lor pentru ultima dată. Tânăra naiadă le mulțumi surorilor sale, pentru tot ce au făcut pentru ea.  În același timp privea cu tristețe spre balconul voievodului pentru care făcuse toate sacrificiile.

După  ce și-a petrecut câteva clipe alături de suratele ei, naiada Oltului se transformă într-o stană de piatră. Nimfele Dunării, i-au jurat frumoasei statuete de pe margine fântânii, că nu se vor mai face vreodată văzute  ființelor omenești. S-au întors în Dunăre transformându-se în pești hidoși, nemaivăzuți până atunci, plătinduși astfel datoria față de vrăjitoare din Corabia.

Bătrânii spun că micuța nimfă nu a murit  ci a dat viață acelei fântâni devenind o protectoare a locului tratând de boli, oferind mângâiere  și liniște celor ce beau din apa îndulcită cu lacrimele ei.  De atunci  pe aceste meleaguri nu au mai fost văzute  naiade. Despre ele mai povestesc astăzi bătrânii în iernile geroase.                                                                                                                              Sfârșit

         Pentru a îmbina și mai bine basmul cu trecutul istoric, pentru cei dornici de a pedepsi vrăjitoarea cea rea aveți mai jos câteva indicii. Un material interesant care poate stârni noi curiozități față de istorie și desigur față de primele fântâni de pe aceste meleaguri.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Fântâna iubirii necondiționate

    Apropierea sărbătorilor de iarnă, iubirea, dăruirea, compasiunea și cel mai important, familia, căminul ar trebui să ne unească mai mult…

 

    A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici nu s-ar povestiun tânăr nobil plin de încredere în forțele proprii, care considera că apropierea crăciunului poate fi un  prilej pentru a arăta tuturor locuitorilor din provincie că el este cel mai bun arhitect şi omul  cel mai perfect, cel mai  frumos din regat.

  S-a rugat de tatăl său, să dea de știre cu ajutorul cimpoierilor și toboșarilor în toate colțurile micuței provincii că stăpânul îi cheamă pe toți locuitorii, orășeni sau țărani legați sau nu de glie,  să vadă noua fântână ridicată de fiul său, marele arhitect.

   Nu după multă vreme, oamenii au început să vină în piața centrală pentru a admira marea creație. Privirile poporului se îndreptau  spre frumusețea tânărul nobil, așa cum plănuise dar și asupra creației sale. Nu vedeau la prinț nici un cusur,  nici un motiv să spună ca perfecțiunea sa nu este deplină.

  Da, toți au căzut de acord că era cea mai frumoasă fântână şi el cea mai frumoasă creație  divină și i s-a dus vestea în tot regatul. Tânărul era foarte mândru de el  și nu contenea să să se laude.

    Într-una din zile, s-a apropiat de mulțime, un bătrânel nu prea îngrijit, ce părea a nu fi de prin acele locuri. Şi-a făcut loc până a ajuns în fața fântânii  minunându-se de frumusețea sa.  A desfăcut  vestonul zdrențuit și a scos de la piept o piatră mare colțuroasă de culoare roz și a așezato în centrul fântânii iar apoi cu glas liniștit, el a rostit ca pentru sine:

–  Dacă acum fântâna este cu adevărat perfectă nu pot spune același lucru despre perfecțiunea preamăritului nobil care  nu se compara cu frumusețea  mea.

Oamenii, din mulțimea strânsă în jurul tânărului, au început să-și întoarcă privirile spre piatra diformă dispusă în mijlocul creației tânărului nobil  și spre  bătrânel. Până și tânărul a fost curios să vadă cine îndrăznea să se compare cu el. Era un om simplu îmbrăcat sărăcăcios  a cărei privire emana  o căldură sufletească aparte. Avea o voce blândă, îngerească ce se făcea ușor ascultată.  Mulțimea îi arunca bătrânului priviri intrebătoare.

„Cum poate spune că este mai perfect decât acest tânăr „, își șopteau unii.

„De ce a pus cristalul acela în mijlocul fântânii” își șopteau alții.

Tânărul, după ce îl analizase pe bătrânel  și-a ridicat privirea și i-a spus râzând:

– Eu cred că glumești, moșnege. Privește! Crezi că poți compara tinerețea mea cu firele tale albe, sau hainele mele maiestuase cu mantaua ta ruptă? Privește această fântână eu sunt arhitectul iar tot ce fac eu sunt lucruri adorate de mulțime, sunt iubit pentru cum arăt și pentru ceea ce fac. lar piatra aceea,  poate are o culoare frumoasa dar uităte, este ciobită, iar fântâna mea este din cea mai fină marmură. Tu ești precum cristalul pe care îl porți, neșlefuit și  imperfect.

– Da, a spus blând bătrânelul. Tu arăți perfect, dar nu m-aș schimba niciodată. Ține minte, tinerețea este precum spuma unei șampanii. Se duce repede. Dacă torni prea multă dă pe afară, dacă o lași prea mult se răsuflă. Vezi tu,

cristalul roz din mijlocul fântânii este copia mea perfectă.

Poate că este ciobit, găurit sau diform dar fiecare trăsătură mă reprezintă. Locurile ciobite sunt dovezi ale răutății semenilor noștri care m-au disprețuit fără să mă cunoască. Sunt răni deschise care încă mă mai dor. Găurile sunt iubirile pe care le-am împărtășit  oferind  ce era mai bun fiindca am iubit fără a aștepta să fiu iubit. Și cine știe, s-ar putea ca într-o zi  cei care m-au rănit să se întoarcă la mine și să-mi umple locurile goale cu iubirea lor. A iubi înseamnă a ierta, deoarece dragostea față de aproapele nostru înseamnă în primul rând îngăduință.

Aspectul diform este suma tuturor deziluziilor și greșelilor care m-au făcut să previn alte viitoare greșeli.   

Întelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumusețe ? – a încheiat cu glas domol și zâmbet cald bătrânelul.

  Tânărul a rămas tăcut privind spre cristalul din fântână. S-a apropiat de bătrânel  s-au îmbrățișat, în aplauzele norodului adunat în fața fântânii, care părea și mai frumoasă cu acea inimă de cristal.  

         Din acea zi cristalul de cuarț roz a rămas în mijlocul fântânii pentru a aminti tuturor locuitorilor că importante în viață nu sunt veșmintele  înfățișarea sau creațiile mâinilor noastre ci mai degrabă omenia și  iubirea necondiționată, lucruri care ne fac să devenim cu adevărat niște oameni perfecți într-o lume ce tinde spre perfecțiune. 

       Cât de trist poate fi să treci prin viață cu o inimă rece nepăsător față de semeni și fără să iubești? Ar fi o viață ștearsă   total lipsită de frumusețe. Dacă am fi mai înțelegători mai iubitori față de semeni noștri nu ne-am simți atât de încătușați în existența noastră zilnică. Ar fi bine daca ne-am  aminti de bazele creștine ale civilizației noastre și am redescoperi spiritualitatea  originară, care este una excepțională.

 După acea  întâmplarea din mica provincie, oamenii obișnuiau ca  în sărbătorile de crăciun să împodobesc locuințele pe lângă tradiționalul brad cu o micuță fântâna în mijlocul căreia domnea un cuarț roz simbol al iubirii,  al  împăcarii și al frumuseții interioare.  



 

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized