Arhive pe etichete: avea

Zilele Cetăţii Neamţ” – ediţia a XII-a

      De mâine, mare veselie la Târgu Neamţ.  Ne pregătim pentru mici şi bere, fiindcă activităţi sunt cu duiumul. Cu siguranţă vor veni mii de turişti din toate colţurile lumii pentru a participa  în aceste zile la programul pregătit de comunitatea locală.

Deschiderea oficială a Zilelor Cetăţii Neamţ va avea loc sâmbătă, 30 iunie 2012 la orele 11.00.

    Mai jos aveţi programul evenimetului  publicat pe site-ul viziteazaneamt.ro.

Sâmbătă, 29 iunie 2012, orele 11.00 – 20.00
Muzeul Cetatea Neamţ

Deschiderea manifestarii
Moment muzical folcloric: Corala “Bazil Anastasescu”
Conferinte:
Ştefan cel Mare – 555 de ani de la urcarea pe Tronul Moldovei
Stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare
Lansare de carte
Vernisaj expoziţie Ştefan cel Mare – 555
Vizionare de filme istorice
Priveghere în Paraclisul “Sf Nicolae”
Trubaduri pe malul Ozanei cea frumos curgătoare …  (concert Cristi Lazăr)
Parcul de sub Cetate
Târgul meşterilor populari

Duminică, 1 iulie 2012, orele 11.00 – 20.00
Muzeul Cetatea Neamţ

Sfânta Liturghie
Cuvântul invitaţilor
Spectacol
Fanfara Casei Culturii “Ion Creangă”
Corul “ASngeli” al Bisericii “Sf. Halarambie”
Recital de muzică şi poezie
Ansamblul folcloric “Ozana” al Casei Culturii “Ion Creangă”
Teatru de păpuşi tradiţionale
Vernisajul expoziţiei Artiştii Cetăţii
Audiţii muzicale
Vizitarea expoziţiei permanente
Biserica “Sf Halarambie”
Lansari de carte
Parcul de sub Cetate
Targul mesterilor populari

Sute de turişti vin, în special vara, la Cetatea Neamţ
Anunțuri

Un comentariu

Din categoria evenimente, Uncategorized

Manipularea opiniei basarabenilor despre România

Autor: Alexandru Aioanei

Depărtarea regimului de la Bucureşti de Moscova, la sfârşitul anilor ’60, şi apropierea de Occident şi de China, vizita preşedintelui american Richard Nixon în România şi adoptarea naţionalismului ca politică de stat stârnesc în stânga Prutului un puternic discurs antiromânesc. Acesta se înteţeşte pe fondul condamnării de către Ceauşescu a intervenţiei Trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia: instruiţi de Moscova, numeroşi propagandişti împânzesc teritoriile de graniţă ale Basarabiei, construind o imagine nu tocmai favorabilă României – un stat care se îndepărta de linia internaţionalismului proletar şi devenea un pericol pentru unitatea blocului comunist.

Sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 cunosc o intensificare a muncii ideologice a regimului sovietic în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Intuind noul curs pe care avea să-l ia mai târziu evoluţia regimului de la Bucureşti, spre un comunism naţional, C.C. al P.C.U.S. adoptă – printr-o hotărâre din mai 1968 – o serie de măsuri de ajutorare a R.S.S.M. în munca ideologică. Printre cerinţele Moscovei se numărau controlul mult mai atent al circulaţiei cărţilor şi publicaţiilor din ţara vecină, R.S.R., dar şi informarea ascultătorilor despre prietenia ce lega, în viziunea Kremlinului, popoarele moldovenesc, ucrainean şi rus. De asemenea, se cerea o mai mare atenţie acordată evenimentelor istorice din trecutul republicii (instaurarea puterii sovietice şi unirea Basarabiei cu U.R.S.S., eliberarea Moldovei Sovietice de ocupanţii fascişti). În textul hotărârii se mai găseau propuneri legate de intensificarea emisiunilor în limba moldovenească la radio sau dezvoltarea presei scrise în aceeaşi limbă[1].

Academia de la Moscova trebuia să ajute instituţiile de la Chişinău

Deosebit de importante sunt propunerile legate de activitatea ştiinţifică. Astfel, C.C. al P.C.U.S. însărcina Academia de ştiinţe a U.R.S.S. să ofere ajutor logistic şi ştiinţific instituţiilor de la Chişinău, în elaborarea de pe poziţii corecte a unor lucrări referitoare la dezvoltarea naţiunii, limbii şi culturii moldoveneşti, la relaţiile sovieto-române, care, din perspectiva ruşilor, erau evaluate tendenţios la Bucureşti. Temele principale care trebuiau adoptate erau: rolul eliberator al Rusiei în Balcani, influenţa Revoluţiei Ruse în România, rolul Armatei Sovietice la eliberarea României. Editura „Nauka” a fost obligată să publice la timp lucrările care abordau subiectele enumerate mai sus. Însă, pe lângă măsurile legate de activitatea ştiinţifică, publicistică, de controlul mai atent al circulaţiei turiştilor din R.S.R. sau al cetăţenilor români care veneau cu viză individuală, o atenţie deosebită s-a acordat muncii propagandistice în zona de frontieră. Astfel, C.C. al P.C.M. hotăra creşterea numărului de propagandişti şi a vizitelor acestora în localităţile de frontieră, unde să ţină prelegeri în faţa muncitorilor din colhozuri, sovhozuri, întreprinderi sau unităţi de învăţământ, despre politica externă a Uniunii Sovietice, succesele poporului moldovenesc în economie şi cultură datorate ajutorului oferit de statele unionale[2].

Depunerea de flori la mormântul mareşalului Mannerheim irită Moscova

În urma acestor hotărâri, o armată de propagandişti a început să circule pe teritoriile de graniţă ale Basarabiei, ţinând prelegeri pe diverse teme, al căror scop era manipularea viziunii basarabenilor despre România, dar şi despre ultimele schimbări ale politicii regimului comunist din dreapta Prutului. Această acutizare a confruntării ideologice şi a accentuării discursului antiromânesc se produce pe fondul condamnării de către Ceauşescu a intervenţiei trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia a, precum şi pe fondul unor gesturi ale diplomaţilor români care au stârnit indignarea Moscovei, cum ar fi depunerea de flori la mormântul mareşalului Mannerheim; gest apreciat în Vest, dar sancţionat în Est[3].

Depărtarea Bucureştiului de Moscova şi apropierea de Occident şi de China, vizita lui Nixon în România, adoptarea naţionalismului ca politică de stat la Congresul al X-lea au stârnit în stânga Prutului un contradiscurs. Problema Basarabiei a fost discutată la fiecare întâlnire la nivel înalt între oficialii U.R.S.S. şi R.S.R. Disensiunile apăreau mereu în jurul modului cum istoricii de o parte şi de alta a graniţei tratau apartenenţa teritoriului dintre Prut şi Nistru la romanitatea orientală, la spaţiul românesc.

„Lecţii” de instruire ideologică în colhozuri, sovhozuri şi întreprinderi

Pe acest fond îşi desfăşurau activitatea propagandiştii sovietici în localităţile de graniţă, iar rapoartele lor de activitate vorbesc despre metodele de construire a unei imagini nu tocmai favorabile României. Periodic, militanţii mergeau prin colhozuri, sovhozuri, întreprinderi, unde ţineau lecţii muncitorilor pe marginea materialelor emise de către C.C. al P.C.U.S. „despre situaţia actuală”. Întâlnirile propagandiştilor sovieticii cu muncitorii din Basarabia aveau loc atât în cluburi şi săli de conferinţe, dar şi la locul de producţie, în ferme şi la ariile de treierat. Potrivit raportorilor, în timpul discuţiilor, muncitorii puneau diverse întrebări, printre cele mai dese fiind: „Cum a reacţionat presa şi guvernul României la declaraţia TASS despre depunerea de flori a delegaţiei lor la mormântul lui Mannerheim?”, „Care este situaţia în interiorul P.C. al României?”, „Există date despre faptul că România pretinde la Basarabia?”, „Va participa oare România la lucrările şedinţei de la Moscova a partidelor comuniste şi muncitoreşti?”.

La finalul raportului secretarului Comitetului Raional Cahul se afirma că muncitorii şi funcţionarii dezaprobau activitatea diplomatică a conducătorilor Partidului Comunist Român[4]. Într-o altă dare de seamă se afirma că în raionul Suvorov, după ce propagandiştii au citit scrisoarea C.C. a P.C.U.S., un muncitor a întrebat: „Ce măsuri ia partidul şi guvernul în lupta împotriva pătrunderii la noi prin literatură, muzică şi artă a ideologiei burgheze?”[5], cu referire directă la circulaţia informaţiei şi a literaturii dinspre dreapta spre stânga Prutului. La o altă întâlnire de acest fel din judeţul Soroca, potrivit informatorului, muncitorii ar fi întrebat printre altele: „De ce s-au înrăutăţi relaţiile noastre cu România?”, „Prin ce se explică faptul că Ceauşescu a schimbat cursul trasat de Gheorghe Gheorghiu-Dej?”

Potrivit raportorilor, muncitorii urmăreau cu deosebit interes politica internaţională, evident filtrată ideologic prin grija Kremlinului. Astfel, potrivit documentelor de partid ale P.C.M., muncitorii din Dubăsari se arătaseră nemulţumiţi de declaraţia lui Nicolae Ceauşescu la Reuniunea Internaţională a partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Moscova[6], iar muncitorii din Raionul Glodeni erau indignaţi de atitudinea antisovietică a României şi de sprijinul pe care îl acorda Chinei în cadrul dezbaterilor aceleiaşi conferinţe. La finalul notei informative, semnatarul afirma că din aceste declaraţii muncitorii înţeleg bine politica externă şi cine este prietenul adevărat al U.R.S.S.[7].

Este evident efortul comuniştilor de la Chişinău de a construi o „lupă” impregnată ideologic, prin care locuitorii Basarabiei să privească România. În mai toate conferinţele, România era prezentată ca un stat care se depărta de linia internaţionalismului proletar, devenea treptat un pericol pentru unitatea blocului comunist şi, deci, prin aceasta, un pericol pentru U.R.S.S. şi pentru R.S.S.M. În perspectiva sovieticilor, muncitorii erau obligaţi să ia atitudine şi să-şi exprime indignarea faţă de politica de neprietenie a R.S.R., iar acest lucru nu putea fi pus în scenă de sovietici decât prin regizarea unor astfel de întâlniri, în care oamenii muncii din „Moldova Sovietică” îşi exprimau interesul şi îngrijorarea faţă de politica naţională dusă de Bucureşti.

Măsurile lui Bodiul: interzicerea periodicelor româneşti, controlul sever al turiştilor români…

În anul 1970, la o consfătuire cu secretarii raionali, secretarul P.C.M., Ivan I. Bodiul, prezinta o situaţie a Moldovei în care „propaganda imperialistă” îşi îmbunătăţise mijloacele de acţiune. Bodiul acuza China că a instigat R.S.R. să urmeze linia naţională, pentru a semăna discordie între statele socialiste, şi caracteriza politica românească fiind oportunistă, făţiş naţionalistă, iar atitudinea liderilor români drept vanitoasă. Liderul comunist de la Chişinău afirma că propaganda burgheză se folosea de această atitudine în acţiunile sale „antisovietice, anticomuniste şi contrarevoluţionară”. În plus, se arăta îngrijorat de literatura ostilă care intra în cantităţi tot mai mari în Moldova, de radiourile care rezonau la discursul naţional al Bucureştiului şi de turiştii care aveau sentimente vădit ostile Uniunii Sovietice şi politicii P.C.U.S. De asemenea, I. I. Bodiul era indignat că România nu accepta în continuare existenţa unui stat şi a unui popor moldovenesc.

Secretarul general al P.C.M. propunea o serie de măsuri care să combată acest discurs venit dinspre România (şi acţiunile pe care le inspira în Moldova): creşterea capacităţii de emisie a Radioului şi a Televiziunii de la Chişinău, interzicerea periodicelor şi a literaturii româneşti, controlul tot mai sever al turiştilor care veneau sau tranzitau Moldova. Chiar dacă îşi doreau o activitate ideologică care să dea un răspuns aşa numitelor „provocări” româneşti, oficialii de la Chişinău făceau totuşi apel la pragmatism, afirmând că această muncă ideologică trebuia dusă fără senzaţii sau vâlvă[8].

Aceasta era situaţia în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în contextul turnurii pe care o luase politica românească după 1968. Linia naţionalistă adoptată de Bucureşti, precum şi apropierea de ţările occidentale şi de China au adus la apariţia unui discurs profund ideologic, acuzator, la adresa României şi la adoptarea unor măsuri care să neutralizeze fluxul de informaţie venit dinspre dreapta Prutului. Situaţia se va schimba oarecum în anii ’70, când încep să se restabilească legături la nivel raional. Delegaţii de partid şi de stat din raioanele de graniţă din stânga şi dreapta Prutului fac vizite reciproce, scopurile principale fiind schimburile de experienţă în domeniul industrial sau agricol.

 

Note bibliografice:

[1] Hotărâre a C.C. a P.C.M. din 3 iunie 1968. Gheorghe E. Cojocaru, Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din R.S.S. Moldovenească (1968-1979). Studiu şi Documente, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011, p. 77-87.

[2] Ibidem, p. 84.

[3] Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989). Geniul Carpaţilor, trad. Vasile Moga, prefaţă de Stejărel Olaru, Polirom, Iaşi, 2011, p. 112.

[4] Notă informativă a secretarului C.R. Cahul către C.C. al P.C.M. din 25 iunie 1968. Gheorghe Cojocaru, op. cit. p. 86.

[5] Notă informativă a secretarului C.R. Suvorov către C.C. al P.C.M. din 27 iunie 1968. Gheorghe Cojocaru, op. cit. p. 88-89.

[6] Notă informativă a secretarului C.R. Dubăsari către C.C. al P.C.M. din 13 iunie 1969. Gheorghe Cojocaru, op. cit. p. 148-149.

[7] Notă informativă a secretarului C.R. Glodeni către C.C. al P.C.M. din 26 iunie 1969. Gheorghe Cojocaru, op. cit. p. 151-152.

[8] Gheorghe Cojocaru, op. cit. p. 215-229

(sursa: historia)

Un comentariu

Din categoria Basarabia, istorie, Uncategorized

SIMPOZION INTERNAŢIONAL 12 mai 2012

SIMPOZION INTERNAŢIONAL  12 mai 2012

Câteva imagini de la desfăşurarea simpozionului

Scrie un comentariu

Din categoria simpozion

Două secole de la răpirea Basarabiei! Ruşii prezintă anexarea ca pe un act mesianic

Autor: Virgil Pâslariuc

     Ce reprezenta Basarabia la 1812? În primul rând, o asemenea regiune nici nu exista. Acel sector din sudul provinciei pruto-nistrene, numit Basarabia, cel mai probabil după numele dinastiei muntene care ar fi stăpânit, scurt timp, gurile Dunării, nici nu mai era menţionat în izvoare; călătorii ruşi scriau despre această regiune ca despre una tătărească. Exista, într-adevăr, un spaţiu care, conform tratatului de la Bucureşti (mai 1812), a intrat în componenţa Imperiului ţarist; dar acesta nu avea o denumire stabilă şi era şi neomogen din punct de vedere politic. Provincia „Basarabia” trebuia, aşadar, „inventată”; sau, cum am spune noi astăzi, „construită” în imaginarul locuitorilor şi al autorităţilor…

Până la 1812, în spaţiul pruto-nistrean existau trei entităţi politice distincte. La nord se afla raiaua Hotinului, aflată sub administrare otomană directă, condusă de un paşă. Era o regiune multiculturală şi polietnică, având un amestec de populaţie creştină (români şi ruteni), musulmană, evreiască. Cam aceeaşi situaţie era şi în sudul regiunii, unde se aflau alte două raiale: cea a Benderului (cu centrul la Căuşeni) şi cea a Izmailului. Stepele din Bugeac (Basarabia istorică, după numele dinastiei munteneşti a Basarabilor) erau populate de triburi de tătari nomazi, spaima de odinioară a creştinilor din întreaga zonă.

Între aceste regiuni se aflau şase ţinuturi ale Ţării Moldovei sau, cum i se mai spunea, ale Moldovei „de peste Prut”sau „de răsărit”, populate în covârşitoarea lor majoritate de români. Râul Prut nu a constituit niciodată un hotar administrativ în cadrul Moldovei, de aceea toate ţinuturile de la nord spre sud se întindeau pe ambele maluri ale sale, cum ar fi spre exemplu ţinutul Iaşi, Greceni sau Fălciu. Prutul a devenit hotar administrativ abia după 1812; şi de atunci a căpătat  în conştiinţa românilor faima de „râu blestemat”.

La nord, proaspăta provincie rusească, botezată „Basarabia”, se afla în vecinătate cu Bucovina austriacă; la est, pe râul Nistru, cu guberniile ruseşti Herson şi Podolia; la vest, pe râul Prut, cu principatul moldav; iar la sud, pe Dunăre, cu Rumelia (Dobrogea). Crearea unor instituţii comune pentru tot acest spaţiu divers a însemnat şi procesul de „plămădire” a provinciei şi nu a fost un proces cu totul facil, durând mai multe decenii. De altfel, graniţa pe Nistru, care lega Basarabia cu restul guberniilor ruseşti, a fost păstrată până în anul 1830, fapt care a menţinut regiunea într-o anumită izolare.

Tendinţele expansioniste ale Imperiului rus şi noii „competitori”

Această provincie a fost primul teritoriu românesc care a ajuns anexat la Imperiul rus (Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa au fost următoarele, un secol mai târziu). Se poate discuta acum mult despre rolul unor personalităţi în cedarea Basarabiei la ruşi (cum ar fi „trădarea” Moruzeştilor). Totuşi, principala cauză rezidă, evident, în situaţia geo-politică, în evoluţia „problemei orientale” şi în progresele militare ale Imperiului ţarist.

Înaintarea pe direcţia balcanică, cucerirea Constantinopolului şi controlul strâmtorilor – Bosfor şi Dardanele devin programatice pentru statul rus din timpul Ecaterinei cea Mare, iar Principatele române se aflau pur şi simplu în calea acestui proiect. Se ştie că ţarina şi-a numit chiar doi nepoţi cu nume neobişnuite pentru dinaştii ruşi: Alexandru şi Constantin. Primul (viitorul ţar Alexandru I, în timpul căruia Basarabia a fost anexată la Imperiu) a fost botezat în cinstea lui Alexandru cel Mare, cuceritorul Orientului şi fondatorul Imperiului elenistic, iar cel de-al doilea a fost botezat Constantin în cinstea lui Constantin cel Mare, pentru că era menit împărat asupra unui noi Imperiu Bizantin, cu centrul la Constantinopol.

Logica oricărui imperiu presupunea cuceriri teritoriale pentru a se putea dezvolta, iar atunci când se atingea limita de expansiune, el intra într-un declin implacabil şi treptat se stingea. Aceasta a fost soarta marilor imperii antice şi medievale. Pe calea disoluţiei mergea şi cândva temutul Imperiu otoman, „omul bolnav al Europei”, care se vedea intrat în competiţie cu noi competitori în Balcani (Austria, Rusia şi Franţa napoleoniană). Un alt factor care a grăbit pe de o parte, dar a şi determinat politicile imperiale în regiune a fost competiţia cu Franţa. Ocuparea unei părţi din provincia Iliria a adus ideile revoluţionare în Balcani; reformele efectuate de autorităţile franceze aici (desfiinţarea şerbiei, modernizarea infrastucturii, noile politici fiscale etc.) puteau să aducă un plus de simpatie faţă de acest imperiu occidental. Rusia nu putea să ignore un asemenea „competitor”, de aceea trebuia să ridice la rândul său „oferta” pentru popoarele creştine.

Imperiul otoman nu avea dreptul să cedeze acest teritoriu

În epoca modernă, simpla forţă brută nu mai era suficientă pentru legitimarea pretenţiilor teritoriale, de aceea, în orice conflict militar, un rol extrem de important începea să-l joace propaganda. Din aceste raţiuni, în cazul Basarabiei, Rusia a încercat să îmbrace un act de cucerire ordinar într-unul mesianic, de eliberare a provinciei de „jugul otoman”. Mitul ocupaţiei turceşti a fost de atunci încoace utilizat de propaganda ţaristă, apoi de cea sovietică şi astăzi chiar de cea „moldovenistă”, pentru a justifica raptul teritoriului pruto-nistrean de la Principatul moldav. De altfel, Imperiul otoman nici nu avea dreptul să cedeze acest teritoriu, deoarece era legat de un acord cu Principatele dunărene (Capitulaţiile), iar prin acest acord otomanii se obligau să păstreze integritatea statelor vasale. Din acest motiv, ruşii au pus accent pe caracterul „eliberator” al actului de la 1812; ei, chipurile, ar fi fost animaţi de dorinţa „sinceră” de a civiliza popoarele creştine din Balcani, inclusiv pe români, induşi în stare de barbarie de turci. Astfel, Rusia îşi aroga rolul „civilizator”, al unui stat european, faţă de popoarele orientale „înapoiate”. Dar în ce măsură Rusia putea pretinde la acest rol?

Pentru cultura rusă din secolele XVIII-XIX, conceptul de „Europa” se afla într-o strânsă legătură cu cel de „civilizaţie”, ambii termeni fiind asimilaţi simultan în discursul public rusesc. Însăşi Rusia a fost „civilizată”, mai mult cu forţa, abia în timpul lui Petru cel Mare, marele reformator şi fondator al Imperiului rus; de la el, Rusia se va numi în mod oficial Imperiu. Astfel, vocaţia imperială a Rusiei mergea alături de cea europeană, iar misiunea sa civilizatoare era percepută ca dorinţa de a scoate periferiile – mai ales pe cele răsăritene (siberiene), caucaziene sau din Asia Mijlocie – din starea de „barbarie”. Sunt bine cunoscute ideile lui Feodor Dostoievski, care, la 1881, scria în Jurnalul unui scriitor: „În Europa am fost tătari, dar în acelaşi timp în Asia suntem europeni”. La începutul secolului al XIX-lea, Asia/Orientul nu avea doar o accepţiune strict geografică, ci mai ales una civilizaţională. De aceea, atunci când expansiunea în Sud-estul Europei, dominat de Imperiul otoman, a devenit una dintre priorităţile strategice majore ale ruşilor, acest concept a început să fie aplicat şi asupra acestor regiuni, inclusiv asupra Principatelor române.

Zona trebuia „civilizată”

În secolul al XVIII-lea, statul rus şi-a schimbat, astfel, politicile faţă de periferii, fiind salutate intervenţiile brutale în dorinţa de a transforma nu doar practicile administrative, dar şi cultura popoarelor subordonate, integrându-le prin politici asimilatoare, uneori extrem de dure. Aceasta, deoarece se considera că scoaterea din starea de barbarie constituia o misiune providenţială a unui stat civilizat. Vizate în acest caz erau nu doar elitele, ci întreaga populaţie, care trebuia să fie rusificată („europenizată”), fiind obligatoriu să fie modificate nu doar limba sau practicile administrative, dar şi modul de trai al noilor supuşi imperiali (civilizaţia rusă).

Treptat, elitele ruse au elaborat o strategie proprie cât priveşte proiectul civilizaţional, considerând Rusia, la nivelul autoidentificării, egala altor imperii, dacă nu chiar depăşindu-le. Conştiinţa supremaţiei civilizaţionale izvora din puterea militară şi din sentimentul măreţiei pe care-l conferea acesta din urmă. Aroganţa faţă de culturile înapoiate se observa mai ales la elitele ruseşti, care au avut acces la cultura occidentală, asimilând-o rapid.Analiza atentă a acestui tip de discurs ne arată că afişarea superiorităţi civilizaţionale trebuia să compenseze deficitul de legitimitate creat în rezultatul unui rapt teritorial ordinar. Cazul Basarabiei reliefează cu lux de amănunte acest tip de comportament, teritoriul dat fiind prezentat drept unul oriental (în termeni coloniali), adică unul destinat „civilizării” şi „europenizării”.

Nu constituie un secret că, încă din secolul al XVII-lea, acest spaţiu, ca şi Ţările române în ansamblul lor, erau asociate în opinia publică europeană cu Turcia, cu Imperiul şi civilizaţia otomană. Era şi firesc, deoarece Principatele se aflau sub suzeranitate otomană, iar protecţia acestora era efectuată de Constantinopol. De asemenea, firesc era faptul că elitele politice româneşti grevau mai mult spre Centrul imperial, „orientalizarea” moravurilor şi a portului constituind un element vizibil de omogenizare imperială.

Chiar amiralul Pavel Ciceagov, primul guvernator militar al Basarabiei, vorbeşte despre provincie ca despre o parte a Turciei, asupra căreia trebuie muncit până va deveni o parte a lumii civilizate. În timpul războaielor ruso-turceşti din secolul al XVIII-lea avem primele contacte directe ale Imperiului rus cu spaţiul românesc. Multiplele descrieri ale provinciilor se făceau exact în termenii unei superiorităţi civilizaţionale, totul pentru a justifica intervenţia în acest spaţiu. Metafora jugului turcesc vine exact din acest tip de discurs şi din această perioadă. Din punctul de vedere al Centrului imperial, românii (atât poporul de rând, cât şi elitele) erau înapoiaţi şi trebuiau ajutaţi (ghidaţi) pentru a obţine „bunăstarea”. Cauza principală a acestei stări de lucruri, în viziunea demnitarilor ruşi, era „educaţia turcească” a românilor basarabeni, vizibilă nu doar la nivelul habitudinilor vestimentare sau culinare, dar şi la nivelul moravurilor (corupţia, „lenea”, ignoranţa). „Aroganţa” civilizaţională faţă de această regiune nou încorporată poate fi observată şi în scrierile autorilor ruşi ca Svinin, Batiuşkov, Vigel, Liprandi sau Puşkin, care percepeau provincia ca o parte a Asiei, înapoiată şi barbară.

La rândul lor, boierii basarabeni considerau Rusia o ţară sălbatică

În această ordine de idei, trebuie să subliniem că în Basarabia nu exista, la acea vreme, o civilizaţie urbană propriu-zisă, majoritatea provinciei fiind rurală prin excelenţă. Cele câteva oraşe-cetăţi de margine (pe Nistru şi Dunăre) aveau aspect oriental, deoarece se aflau de câteva secole sub administraţie directă otomană, iar târgurile româneşti erau destul de mici şi nu puteau satisface gusturile rafinate ale aristocraţiei ruseşti. Nici Chişinăul, cu toate progresele pe care le-a făcut în cei câţiva ani de stăpânire rusească sub aspect urbanistic, nu se putea compara cu Iaşii sau Bucureştii. De aici vine şi reacţia dură a lui Puşkin în privinţa „oraşului blestemat” şi atracţia pe care o avea faţă de Odessa, văzut ca un oraş european, cu restaurante şi cazinouri.

Chiar dacă gradul de urbanizare constituie un indiciu important al civilizaţiei moderne, el nu este singurul şi determinant. De altfel, Occidentul tratează în continuare Rusia ca pe un obiect al civilizării. În gândirea europeană, accentele se deplasează de pe formele externe ale civilizaţiei (strălucirea urbană şi cultura elitelor) spre formele intrinseci ale acesteia, avându-se în vedere bunăstarea societăţii, bazată pe proprietatea privată şi pe libertăţile individuale. De aceea, europenii puneau tot mai des la îndoială progresele civilizaţionale ale ruşilor, cu toată occidentalizarea elitelor sale, fiind scoase în evidenţă decalajele vizibile între practicile şi teoriile civilizaţionale ruseşti. Imaginea Rusiei ca a unei ţări înapoiate din punct de vedere al civilizaţiei, cu iobăgia sa şi analfabetismul aproape generalizat al populaţiei, însemna pentru occidentali tot mai mult un indiciu al subdezvoltării.

Acest lucru era sesizat şi de nobilimea basarabeană. În memoriile vice-gubernatorului Basarabiei, Filip Vigel, găsim reflectarea acestui lucru: „Nimeni din ei (boierii basarabeni la momentul anexării – n.a.) nu ştia ruseşte şi nici măcar nu avea curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul; din cuvintele lor se putea observa că Nordul nostru îl consideră drept o ţară sălbatică”. De aceea, la nivel cultural, nobilimea română – cu toate descrierile adesea zeflemitoare ale unor scriitori ruşi – nu se considera inferioară ruşilor şi nici n-avea complexe faţă de aceştia. Mai mulţi contemporani spuneau că boierii moldoveni vorbeau toţi franceza, iar portul occidental începea să se facă prezent chiar înainte de anexarea provinciei.

Totuşi, cazul cel mai ilustrativ în privinţa culturii nobilimii româneşti îl prezintă cel al lui Scarlat Sturdza, primul guvernator civil al Basarabiei. Nevoit să se refugieze cu familia în Rusia la sfârşitul domniei Ecaterinei cea Mare, pierzându-şi toate proprietăţile din ţară, a reuşit să evacueze o imensă bibliotecă. Izolat de centrele de civilizaţie, la moşia sa din Bielorusia, spre mirarea contemporanilor, a reuşit să dea o educaţia aleasă copiilor săi, astfel încât fiica Ruxandra era considerată cea mai cultă şi inteligentă femeie de la curtea imperială din Petersburg, iar Alexandru a devenit unul din cei mai originali gânditori din Rusia din secolul al XIX-lea. De aceea, discursul „înapoierii” apare forţat şi nu a fost capabil să detensioneze carenţele legitimării ocupării provinciei.

Motivaţiile anexării: am făcut sacrificii umane şi materiale pentru „eliberarea” provinciei, deci o merităm

Alt mit care a fost vehiculat cu multă grijă pe parcursul anilor a fost acela al jertfelor aduse şi, mai ales, al cheltuielilor. Ca orice conflict militar, cele câteva războaie ruso-turceşti care s-au produs pe teritoriul viitoarei Basarabii au fost urmate de pierderi în rândul militarilor ruşi; dar asemenea argumente nu au constituit niciodată temei pentru a justifica anexarea unor teritorii. Scopul propagării acestor mesaje era dorinţa de a face să crească, în imaginarul rus, ideea unui pământ sacru slav, spălat de sângele martirilor pentru creştinătate. Tema sacrificiilor pentru „eliberarea” acestui teritoriu de sub „jugul turcesc” a devenit una recurentă până în zilele noastre. Alta a fost cea a sacrificiilor materiale la care a fost supusă vistieria rusă pentru a susţine eliberarea. Sigur, cheltuielile au fost adesea enorme, dar s-a trecut cu vederea foarte multă vreme faptul că o bună parte a lor a fost suportată chiar de localnici…

Basarabia trebuia să pară atractivă pentru popoarele vecine

Tratatul de pace de la Bucureşti, semnat în mai 1812, ca şi cel anterior, de la Iaşi (1792), refuza, printre altele, „cetăţenia dublă”. De aceea, proprietarii care pledau pentru a rămâne în Principatul moldav trebuiau să-şi vândă moşiile din stânga Prutului, cu preţuri modice, pentru a evita confiscarea! Autorităţile ţariste au ridicat un hotar bine păzit pe Prut, care a întrerupt legăturile seculare dintre cele două maluri, iar termenul „carantină” s-a încetăţenit în vocabularul localnicilor.

Ultimul cronicar moldovean, postelnicul Manolache Drăghici, scria rânduri de o mişcătoare sensibilitate despre drama trăită de moldoveni în acele zile, din mai 1812: „Sosind ziua fatală a expirării convenţiei de tratat, ce trebuia fieştecare să hotărască unde era să rămână desăvârşit, ceasurile acele au fost de plângeri un timp de neuitat; pentru că poporul cu cârdul, ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului de la un capăt la altul, mergând şi venind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinţi, de la fraţi şi de la rudenii, cu care crescuse şi vieţuise dimpreună, în vremea aceea când se despărţeau unii de alţii pentru totdeauna…”

Obiectivele administraţiei ţariste

Administraţia rusă avea cel puţin două obiective centrale în politicile sale faţă de Basarabia, aşa cum se va numi de-acum înainte noua provincie. Prima era reprezentată de integrarea ei cât mai rapidă în sistemul administrativ rusesc, diminuarea particularităţilor locale şi omogenizarea cu celelalte structuri şi instituţii ale imperiului, fapt care prevedea printre altele şi treptata „omogenizare” lingvistică, adică rusificarea. Alt obiectiv era legat de interesele geostrategice ale Rusiei în Balcani, prin crearea unei imagini cât mai atractive a acesteia pentru popoarele creştine de la sud de Dunăre. De aceea, chiar din primii ani, în regiunile sudice ale Basarabiei, cele care au intrat în domeniul Coroanei, au fost invitaţi colonişti din Balcani (bulgari, găgăuzi, sârbi), fapt care i-a nemulţumit pe români, care, în regiunile centrale, sufereau de o penurie funciară (lipsă de pământ). Însuşi autorul Regulamentului Provizoriu al Basarabiei, contele Capodistria, recunoştea că „scopul politic pe care l-am urmărit consta să facem ca această provincie să devină un adăpost pentru persoanele şi familiile calomniate de către turci”.

Victoria asupra lui Napoleon, crearea unei noi ordini internaţionale, în care Rusia juca un rol din ce în ce mai important nu puteau anula însă percepţia raptului teritorial ordinar, făcând vulnerabilă stăpânirea asupra Basarabiei la nivelul legitimării. De aceea, chiar de la început se fac modificări la nivelul discursului oficial, prin crearea imaginii unei societăţi prospere, înfloritoare din punct de vedere economic, social şi cultural, în conformitate cu idealurile iluministe ale vremii. Provincia trebuia să servească drept o faţadă atractivă pentru popoarele balcanice sau pentru românii din Principate.

(sursa : historia)

Scrie un comentariu

Din categoria Basarabia

Unirea Basarabiei

Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti cu România Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabia, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei) cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918 (stil vechi)
Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti cu România Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabia, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei) cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918

Autor: Dragnea Mihai 

După o lungă perioadă de ocupație țaristă (1812-1918), venea în sfârșit și rândul Basarabiei de a se uni cu România. Această unire va căpăta un cadru legal la data de 27 martie 1918, când în ședința Sfatului Țării de la Chișinău se proclama unirea Republicii Democratice Moldoveneşti (fosta Basarabie ţaristă) cu România (n.r. Unirea a fost posibilă, inclusiv în urma susţinerii Armatei Române care pus capăt atacurilor banditeşti ale bandelor bolşevice din Basarabia în cadrul Revoluţiei din 1917). Condițiile ca această unire să fie posibilă erau următoarele:

  1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
  2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
  3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
  4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
  5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
  6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
  7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
  8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
  9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
  10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
  11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.

Din cei 135 de deputați prezenţi ai Sfatului Ţării, 86 au votat în favoarea unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!” Despre acest eveniment, Anton Mărgărit spunea că „fără dorința, energia și voința basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.

Într-o perioadă confuză, creată de Primul Război Mondial și mai ales de izbucnirea Revoluției Ruse din 1917, Basarabia, trecând mai întâi de la gubernie la autonomie și de la autonomie la independență, își va găsi adevăratul ei loc în sânul mamei sale, România. În Decretul regal promulgat de Regele Ferdinand I al României la data de 9 aprilie 1918 se menționa printre altele că, potrivit hotărârii Sfatului Țării, Basarabia „în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagra și vechile granițe cu Austria… de azi înainte și pentru totdeuna se unește cu mama sa România”. Acest eveniment măreț înscris în istoria României, l-a făcut pe Regele Ferdinand să-l aprecieze ca pe ”un vis frumos” ce s-a îndeplinit. Acest precedent fericit al istoriei noastre a favorizat procesul lărgirii granițelor României, așa că la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea cu România. Falimentul politicii naționale a guvernului maghiar condus de Mihály Károlyi s-a adeverit prin hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, unde s-a decis statutul și dreptul Transilvaniei ca parte din România, pe baza principiului naționalităților.

După 1900, solidaritatea intelectualilor români din Basarabia se amplifică, după ce cu sprijinul material venit din partea lui Vasile Stroescu, a apărut la Chișinău gazeta românească numită Cuvânt moldovenesc. În jurul acestei reviste periodice care pătrundea și în Transnistria și chiar în Siberia, Pantelimon Halippa, redactorul publicației, a reușit să adune un număr mare de intelectuali români, cu toții pătrunși de acel ideal de unitate națională a tuturor regiunilor locuite de români. După cum bine remarca M. Bruhis în 1991, numai istoricii sovietici s-au grăbit să spună că unele cazuri izolate de rezistență ale țăranilor basarabeni față de autoritățile române s-au datorat dorinței basarabenilor de a se întoarce la Rusia.

Pe plan extern, Ionel Brătianu a fost nevoit să pledeze la Conferința de la Paris din 1919 pentru „drepturile românilor asupra Basarabiei dar și pentru valabilitatea actului Sfatului Țării”. La acel moment, personajul care putea oferi ajutor cel mai mult delegației române era profesorul de la Sorbona Em. De Martonne, care era referentul Conferinței de Pace pentru problemele de natură geografică si etnografică. În urma unei călătorii de anchetă în Basarabia, acesta și-a format convingerea fermă despre caracterul românesc al provinciei, urmând a susține la Conferința de la Paris drepturile României asupra Basarabiei cu toată autoritatea și cu toată puterea convingerilor sale. Drept urmare, în nota Consiliului suprem emisă atunci, se menționa că „după ce s-a luat în considerație, aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și în argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată și de către reprezentanții Basarabiei…”.

Izgonirea bolşevicilor din fosta Basarabie ţaristă de către Arata Română, urmată de Proclamarea Unirii acestei provincii cu Patria Mamă România (27 martie 1918), de rînd cu Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) şi cruntul război româno-ungar de la 1919, toate acţiuni ferme, justificate de către diplomaţia română în occident i-au făcut pe delegații Franței, Imperiului Britanic, Italiei și Japoniei să semneze la 28 octombrie 1920, Tratatul de la Paris, unde se recunoștea unirea Basarabiei cu România, iar la 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon, care recunoştea alipirea Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului la România. Sovieticii niciodată nu au semnat Tratatul de la Paris chiar dacă a mimat ulterior unele negocieri în această privinţă cu România.

Clasa politică românească a început un proiect intern de susținere și consolidare a noului stat (cunoscut astăzi ca România Mare). Basarabia, ca și restul provinciilor românești, trebuia îndreptată spre o dezvoltare unitară a României Mari. Pe lângă politica tolerantă adoptată asupra etniilor din România, s-au adăugat două reforme mari: votul universal și împropietărirea țăranilor. Această măsură privea în egalitate pe toți locuitorii Regatului.

(sursa : http://istoria.md)

Scrie un comentariu

Din categoria Basarabia, istorie, Uncategorized