Arhive pe etichete: guvernul

5 septembrie 1940 acum 72 de ani era suspendată Constituţia carlistă

   

Cel mai scump timbru din lume a aparţinut regelui Carol al II-lea

   

       Carol al II-lea din dorinţa de a acapara puterea în stat a urmărit slăbirea pricipalelor partide politice: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Tărănesc, prin sprijinirea disensiunilor dintre liderii politici şi a disidenţelor. A numit guverne de uniune naţională (Guvernul N. Iorga şi A.C. Cuza în 1931-1932) şi a încalcat uzanţele constituţionale numind în fruntea guvernelor nu pe liderii partidelor ci adepţi ai monarhiei ca Alexadru Vaida-Voivod în 1932 şi Gheorghe Tătărăscu (membru al tinerilor liberali) în 1934, sporind astfel divergenţele dintre liderii partidelor Liberal si Naţional Ţărănesc. În 10 februarie 1937, Guvernul O. Goga a fost demis iar în aceiaşi noapte noul prim-ministru numit de rege,  Patriahului Miron Cristea a constituit noul guvern. Folosindu-se de slabiciunea şi lipsa de autoritate a partidelor politice, de nemultumirea maselor populare şi de gravele dezordini pe care le comiteau gruparile legionare  pe seama campaniei electorale de la începutul anului 1938, Carol al II- lea a instaurat la 10 februarie 1938 dictatura  personală.

           În  februarie 1938, Regele Carol al II−lea decretează noua Constituţie a României, hotărând supunerea ei votului naţiunii.  Prin Decret Regal  poporul român a fost chemat pe 24 februarie 1938 să participe la  plebiscit cu privire la noua Constituţiei redactată de juristul Istrate Mircescu.  Participarea la vot a fost obligatorie şi s-au prezentat la plebiscit 4.303.063 de votanţi,  din care au votat pentru Constituţie 4.297.580 de votanţi, împotrivă votând 5.484. Odată cu Constituţia din 1938, se consfinţea „dictatura regală”, în care toată puterea era concentrată în mâinile regelui, iar singurul partid permis de lege era  Frontul Renaşterii Naţionale.

               Textul Constituţiei din 1938

Prin  legea numărul 510 din 5 septembrie 1940 publicată în Monitorul Oficial cu nr.205 se suspenda Constituţia din 27 Februarie 1938 iar regele Carol al II-lea cedează generalului Ion Antonescu principalele prerogative regale.

                 Legea nr. 510 /1940

    ART. 1
    Se suspenda Constituţia promulgatã la 27 Februarie 1938 şi publicatã în Monitorul Oficial Nr. 48 din 27 Februarie 1938.
    ART. 2
    Corpurile Legiuitoare se disolva pe data acestui decret-lege.
    ART. 3
    Preşedintele Consiliului Nostru de Miniştri este însãrcinat cu aducerea la îndeplinire a acestui decret.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Unirea Basarabiei

Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti cu România Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabia, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei) cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918 (stil vechi)
Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti cu România Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabia, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei) cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918

Autor: Dragnea Mihai 

După o lungă perioadă de ocupație țaristă (1812-1918), venea în sfârșit și rândul Basarabiei de a se uni cu România. Această unire va căpăta un cadru legal la data de 27 martie 1918, când în ședința Sfatului Țării de la Chișinău se proclama unirea Republicii Democratice Moldoveneşti (fosta Basarabie ţaristă) cu România (n.r. Unirea a fost posibilă, inclusiv în urma susţinerii Armatei Române care pus capăt atacurilor banditeşti ale bandelor bolşevice din Basarabia în cadrul Revoluţiei din 1917). Condițiile ca această unire să fie posibilă erau următoarele:

  1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
  2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
  3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
  4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
  5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
  6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
  7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
  8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
  9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
  10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
  11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.

Din cei 135 de deputați prezenţi ai Sfatului Ţării, 86 au votat în favoarea unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!” Despre acest eveniment, Anton Mărgărit spunea că „fără dorința, energia și voința basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.

Într-o perioadă confuză, creată de Primul Război Mondial și mai ales de izbucnirea Revoluției Ruse din 1917, Basarabia, trecând mai întâi de la gubernie la autonomie și de la autonomie la independență, își va găsi adevăratul ei loc în sânul mamei sale, România. În Decretul regal promulgat de Regele Ferdinand I al României la data de 9 aprilie 1918 se menționa printre altele că, potrivit hotărârii Sfatului Țării, Basarabia „în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagra și vechile granițe cu Austria… de azi înainte și pentru totdeuna se unește cu mama sa România”. Acest eveniment măreț înscris în istoria României, l-a făcut pe Regele Ferdinand să-l aprecieze ca pe ”un vis frumos” ce s-a îndeplinit. Acest precedent fericit al istoriei noastre a favorizat procesul lărgirii granițelor României, așa că la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea cu România. Falimentul politicii naționale a guvernului maghiar condus de Mihály Károlyi s-a adeverit prin hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, unde s-a decis statutul și dreptul Transilvaniei ca parte din România, pe baza principiului naționalităților.

După 1900, solidaritatea intelectualilor români din Basarabia se amplifică, după ce cu sprijinul material venit din partea lui Vasile Stroescu, a apărut la Chișinău gazeta românească numită Cuvânt moldovenesc. În jurul acestei reviste periodice care pătrundea și în Transnistria și chiar în Siberia, Pantelimon Halippa, redactorul publicației, a reușit să adune un număr mare de intelectuali români, cu toții pătrunși de acel ideal de unitate națională a tuturor regiunilor locuite de români. După cum bine remarca M. Bruhis în 1991, numai istoricii sovietici s-au grăbit să spună că unele cazuri izolate de rezistență ale țăranilor basarabeni față de autoritățile române s-au datorat dorinței basarabenilor de a se întoarce la Rusia.

Pe plan extern, Ionel Brătianu a fost nevoit să pledeze la Conferința de la Paris din 1919 pentru „drepturile românilor asupra Basarabiei dar și pentru valabilitatea actului Sfatului Țării”. La acel moment, personajul care putea oferi ajutor cel mai mult delegației române era profesorul de la Sorbona Em. De Martonne, care era referentul Conferinței de Pace pentru problemele de natură geografică si etnografică. În urma unei călătorii de anchetă în Basarabia, acesta și-a format convingerea fermă despre caracterul românesc al provinciei, urmând a susține la Conferința de la Paris drepturile României asupra Basarabiei cu toată autoritatea și cu toată puterea convingerilor sale. Drept urmare, în nota Consiliului suprem emisă atunci, se menționa că „după ce s-a luat în considerație, aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și în argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată și de către reprezentanții Basarabiei…”.

Izgonirea bolşevicilor din fosta Basarabie ţaristă de către Arata Română, urmată de Proclamarea Unirii acestei provincii cu Patria Mamă România (27 martie 1918), de rînd cu Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) şi cruntul război româno-ungar de la 1919, toate acţiuni ferme, justificate de către diplomaţia română în occident i-au făcut pe delegații Franței, Imperiului Britanic, Italiei și Japoniei să semneze la 28 octombrie 1920, Tratatul de la Paris, unde se recunoștea unirea Basarabiei cu România, iar la 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon, care recunoştea alipirea Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului la România. Sovieticii niciodată nu au semnat Tratatul de la Paris chiar dacă a mimat ulterior unele negocieri în această privinţă cu România.

Clasa politică românească a început un proiect intern de susținere și consolidare a noului stat (cunoscut astăzi ca România Mare). Basarabia, ca și restul provinciilor românești, trebuia îndreptată spre o dezvoltare unitară a României Mari. Pe lângă politica tolerantă adoptată asupra etniilor din România, s-au adăugat două reforme mari: votul universal și împropietărirea țăranilor. Această măsură privea în egalitate pe toți locuitorii Regatului.

(sursa : http://istoria.md)

Scrie un comentariu

Din categoria Basarabia, istorie, Uncategorized