Arhive lunare: Mai 2012

Rolul Mănăstirii Secu în viaţa religioasă a ţării Moldovei

       „Prin intermediul acestui simpozion dorim să facem cunoscută istoria Mănăstirii Secu şi în special cea a schitului Nifon, care aparţine tot de Mănăstirea Secu. Schitul Nifon este amplasat la nord de Mănăstirea Secu, la mică depărtare de locul vechiului schit, unde momentan se fac lucrări arheologice din dorinţa de a îmbogăţi istoria vechiului aşezământ de cult păstorit de stareţul Nifon Udrea Trotuşeanul”

arhim.Vichentie Amăriei, stareţul Mănăstirii Secu

       Am avut deosebita placere de a participa la prima ediţie a unui  simpozion cu totul deosebit la Mănăstirea Secu.   Evenimentul a fost organizat în zilele de 24 şi 25 mai din iniţiativa părintelui stareţ arhimandrit Vichentie Amariei şi cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Teofan,  Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.  Activitatea culturală a fost organizată  împreună cu Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional al Judeţului Neamţ, Complexul Muzeal Iaşi  şi  au  participat specialişti în istorie,  arheologie şi arhitectură din toată ţara.

         Personalităţi marcante la această   primă ediţie au fost :  pr. prof. Daniel Niţă Danielescu, delegat al IPS Teofan,  prof. univ. dr. Ioan Caproşu, de la Facultatea de Istorie din Iaşi,  pr. prof. Constantin Cojocaru, experţi în arheologie şi arhitectură, precum prof. Costică Asăvoaie,  cercetător ştiinţific la Institutul de Arheologie Iaşi,  prof. dr. Gheorghe Postică de la Universitatea Liberă Internaţională Moldova- Chişinău,  dr. Ion Tentiuc de la Institutul de Arheologie Chişinău.

https://i2.wp.com/www.doxologia.ro/sites/default/files/imagecache/imagine_articol_princ/articol/2012/05/_dsc8505.jpg 


               Cu această ocazie s-a încheiat şi un protocol de colaborare cu cercetătorii invitaţi din Republica Moldova în baza căruia  studenţi din Basarabia vor avea posibilitatea să  efectueze stagii de practică pe şantierul arheologic de la Mănăstirea Secu. 

      În deschiderea evenimentului au avut loc  dezbateri privind rolul bisericii şi al credinţei în viaţa creştinilor, apoi s-au susţinut o  serie de  manifestări ştiinţifice pe următoarele teme:  “Arhitectura medievală religioasă din Moldova”,  “La ruinele Schitului Nifon”  şi “Aşezăminte monahale pe actualul teritoriu al Mănăstirii Secu”. https://i1.wp.com/www.doxologia.ro/sites/default/files/imagecache/imagine_articol_princ/articol/2012/05/_dsc8331.jpg

   Lucrările simpozionului au fost deschise de arhim. Vichentie Amăriei, stareţul Mănăstirii Secu, care a urat bun venit participanților urmatmai apoi la cuvânt de  pr. lect. univ. dr. Daniel Niţă-Danielescu, care a  transmis binecuvântarea și mesajul IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.  În după-amiaza primei zile a simpozionului, lucrările s-au desfășurat la noul Schit Nifon, tratândimportanţa Mănăstirii Secu în viaţa religioasă şi culturală din Moldovași scoţând în evidenţă marii ierarhi, martiri, cuvioşi şi mărturisitori, ale căror nume s-au legat de istoria acestei vetre monahale: Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei, canonizat de Biserica noastră în anul 2007, Sfântul Cuvios Ioan de la Râşca şi Secu, canonizat alături de alţi opt sfinţi nemţeni în anul 2008, mitropolitul Ghedeon al Moldovei, Sfântul Paisie Velicikovschi sau Cuvioşii Vichentie Mălău şi Antim Găină. Cele mai importante lucrări prezentate au fost:„Locul Mănăstirii Secu în rânduielile monahale din Moldova” – pr. lect. univ. dr. Daniel Niţă-Danielescu, „Mănăstirea Secu- un scurt pelerinaj prin istorie”- Pr. Prof. Constantin Cojocaru, „Contribuţii putnene (Jud. Vrancea) la viaţa monahală a sec. al XVII-lea”-dr. Aurel Nicodei și „Ultimele zile ale eteriei” – masterand Cosmin Niță.

       În cea de a doua zi a simpozionului, după oficierea Sfintei Liturghii, invitaţii au mers la ruinele vechiului Schit Nifon, unde s-a oficiat o slujbă de pomenire a ctitorilor şi călugărilor care au vieţuit şi s-au nevoit în acest schit al Mănăstirii Secu.

Istoricii şi arheologii prezenți au subliniat importanţa vestigiilor arheologice din cadrul Mănăstirii Secu, atrăgând atenţia asupra faptului că trebuie urgent obţinute autorizaţiile pentru clasarea acestui sit şi fondurile necesare cercetărilor arheologice care se impun pentru conservare.Lucrările simpozionului s-au încheiat cu acordarea de diplome participanților.

2 comentarii

Din categoria istorie, simpozion, Uncategorized

Cea mai mare bazilică romanică din Transilvania, transformată în coteţ de găini

Cea mai mare bazilică romanică din Transilvania, transformată în coteţ de găini

 

Fostul târg teutonic fortificat de la Tămaşda – Pons Thomae (jud. Bihor, comuna Avram Iancu) şi bazilica romanică ce deservea o mănăstire, cel mai probabil benedictină, au înfruntat de-a lungul veacurilor urgii care mai de care mai grozave, însă azi sunt cel mai aproape de a dispărea definitiv.

Probabil cea mai mare încercare prin care a trecut această bazilică, cea mai mare de acest tip din Transilvania, a fost mare invazie tătară din 1241. „Distrugerea localităţii şi a bisericii relatată de canonicul Rogerius, viitor episcop de Spalato (Split – Croaţia), a fost deci parţială”, precizează profesorul Alexandru Avram în lucrarea domniei sale Arhitectura romanică din nord-vestul României. Dacă considerăm că acest eveniment a îngropat aceste locuri, ne înşelăm.  Era abia la început, vor urma alţi 800 de ani care se vor adăuga la istoria edificiului. Din păcate azi portalul gotic refăcut chiar după invazia tătărască adăposteşte o magazie de scule, iar restul bazilicii un coteţ.

O istorie străveche, pornită de la teutoni

Bazilica din Tămaşda, monument istoric de categorie B, are o vechime de peste 900 de ani, fiind cea mai mare biserică romanică „rămasă în picioare” din Transilvania. Ea apare pentru prima oară în cronici chiar în preajma invaziei tătărăşti (1241), când canonicul Rogerius aminteşte că s-a retras aici din calea invadatorilor. Acesta vorbeşte de o distrugere importantă pe care atât basilica cât şi orăşelul ridicat de coloniştii saşi şi cavalerii teutoni o suferă cu prilejul acestui eveniment. Orăşelul avea mai multe biserici, ceea ce arată existenţa unei aşezări mai vechi, de cel puţin 100 de ani la momentul 1241. Ruinele bazilicii sunt ceea ce a mai rămas dintr-o biserică în stil roman ridicată de aceşti colonişti germani, fiind sigura din judeţul Bihor construită în vremea dinastiei de Arpad.

Ridicată iniţial pentru a sluji ca biserică romano-catolică pentru populaţia germanică, după 1241 cel mai probabil a fost refăcută şi folosită de acelaşi cult, însă pentru populaţia maghiară. Ca multe alte locaşuri romano-catolice din Transilvania, după propagarea Reformei şi după convertirea nobilimii maghiare la calvinism, bazilica a servit acest cult.

După căderea regalităţii maghiare sub turci (1541), Bihorul a intrat în componenţa principatului autonom Transilvania. În 1660 turcii ocupă Oradea şi întreg ţinutul pe care-l vor stăpâni până în 1692. După această invazie turcească biserica nu a mai servit niciunui cult. Ulterior în baza unor documente de pe la 1800 aflăm că ea se afla în posesia baronului Bors.

Un monument prea puţin explorat

Este o bazilică în construcţia căreia sunt combinate două stiluri arhitecturale, roman şi gotic, cel din urmă regăsindu-se în modelul porţii de la intrare. Construcţia din cărămidă este prevăzută cu o navă centrală şi două laterale, cu cor, absidă semicirculară şi absidiolă. Traveea vestică a navei centrale poartă un turn înalt cu trei nivele. Deasupra intrării, pe faţada turnului, apare o fereastră circulară, ferestrele etajului I sunt zidite aproape în întregime, iar cele de la etajele II şi III sunt geminate.

Nivelele etajelor sunt marcate prin brâuri cu zimţi decorativi, realizate din cărămidă. Acoperişul turnului lipseşte, cu excepţia unor grinzi de susţinere. Pereţii navelor laterale sunt străbătuţi de ferestre semicirculare mici. Corul cu absidă a fost transformat în secolul al XIX-lea şi folosit ca magazie. Ceea ce se mai păstrează azi din vechea bazilică este doar un turn flancat de traveele vestice ale navelor laterale şi corul cu absidă, mult transformată.

Documentarea despre o asemenea construcţie este însă sărăcăcioasă, limitată mai mult la documentele scrise. Eventualele săpături arheologice în regiune ar putea fi extrem de interesante pentru conturarea pe deplin a imaginii acestor locuri de-a lungul veacurilor. Dar acest lucru este o perspectivă extrem de îndepărtată şi din păcate improbabilă într-un orizont de timp rezonabil.

Marea bazilică, de la slujbe la coteţ

Edificiul, acoperit în mare parte cu vegetaţie şi aflat într-o stare de degradare fizică avansată, fiindu-i afectată structura de rezistenţă, este situat în curtea unui localnic, care l-a transformat într-o „anexă” a gospodăriei sale. Aici omul, care nu a fost expropriat de statul român, a găsit de cuviinţă să depozitează produse agricole şi să improvizieze un coteţ de găini. O astfel de „întrebuinţare” a edificiului, precum şi lipsa celor mai elementare mijloace de conservare ale acestuia,  amplifică riscul de prăbuşire a construcţiei.

Dacă ar fi să fim scrupuloşi şi să amintim ce spune legea cu privirea la  asigurarea securizării obiectivului, a întreţinerii perimetrului său şi marcării vechiului lăcaş de cult ca monument istoric, ar însemna să cerem prea mult unor autorităţi locale total dezinteresate. Problema este că aceste cerinţe sunt elementare şi cele mai puţin costisitoare din întrega ecuaţie.

În acest context, Direcţia de Cultură (D.J.C.P.N.) Bihor a notificat, în mod repetat, conducerea Primăriei Avram Iancu, solicitându-i să dispună măsuri de protejare a obiectivului istoric, inclusiv prin demararea procedurilor de expropriere „pentru cauză de utilitate publică” a terenului din preajma bisericii, în vederea asigurării unor căi de acces şi a împrejmuirii cu un gard protector, pentru a preveni continuarea deteriorării sale. Cu toate acestea, până în prezent nu a fost luată nicio măsură pentru înlăturarea factorilor de risc la adresa integrităţii monumentului.

Legea e făcută doar ca să fie

Totuşi deşi Legea 422 din 2001, privind protejarea monumentelor istorice, cu modificările şi completările ulterioare, conţine sancţiuni în cazul în care legea este încălcată, D.J.C.P.N. sau celelalte instituţii care ar fi trebuit să protejeze patrimoniul cultural nu au aplicat nici o amendă. Legea respectivă mai precizează că desfiinţarea neautorizată, distrugerea parţială sau totală, exproprierea fără avizul Ministerului Culturii şi Cultelor, degradarea şi profanarea monumentelor istorice constituie infracţiuni, iar amenzile pot ajunge şi până la 7.000 RON, în cazul în care se ajunge la modificarea, desfiinţarea sau strămutarea unui imobil. Încălcarea obligaţiei de a asigura paza şi luarea măsurilor împotriva incendiilor se pedepseste cu amenda între 2.500 RON şi 5.000 RON. Cu toate acestea, nu doar în cazul Bazilicii de la Tămaşda, având legea într-o mână, arheologii şi experţii de la Muzeul Ţării Crişurilor sau de la D.J.C.P.N. nu reuşesc să ajungă, pe teren, la un numitor comun fie cu proprietarii terenurilor unde sunt siturile sau monumentele, fie cu primarii, creându-se impresia că fuga de răspundere şi asumarea unor responsabilitati concrete pentru păstrarea bunurilor istorice par a fi „virtuţi” pentru cei din fruntea administraţiilor locale.

De cele mai multe ori proprietarii de clădiri aflate sub incidenţa legii patrimoniului imobil nu respectă obligaţiile de întreţinere şi restaurare din cauza banilor puţini. Conform legii, proprietarii sunt obligaţi să întreţină edificiile respective. Ei afirmă că este proprietatea lor şi că fac ce doresc cu ea, însă în aceste cazuri autorităţile ar fi trebuit fie să îl exproprieze, fie să încerce modelul vienez – se lucrează pe banii statului la monumentul respectiv şi se pune factura în braţele proprietarului care ar obligatia să o plătească în 10 ani.

Din păcate, însă, indolenţa şi lipsa de respect faţă de lege, manifestate de unii primari, dar şi de celelalte autorităţi, conduc la o imagine tristă a ceea ce a fost cândva „spiritul” cultural al acestor locuri. În plus exploatarea la maximum a tezaurului natural şi patrimonial prin dezvoltarea unui turism cultural ar putea constitui un motor durabil al economiei regionale, unul poate la fel de durabil ca şi istoria acestor edificii.

Dacă te interesează să afli mai multe lucruri despre patrimoniul românesc ai la dispoziţie şi pagina de Facebook Salvăm Patrimoniul Cultural

(sursa:descopera.ro)

Un comentariu

Din categoria istorie, Uncategorized

Enigma unui nume: Basarabia

Enigma unui nume: Basarabia

                          Autor: Ion CHIRTOAGĂ

                                                                                                                        bătălia de la Kalka*

De unde vine denumirea „Basarabia”? A existat până la 1241, aşa cum susţin anumiţi autori, o regiune cu numele acesta, populată de români şi de cumani (care, retrăgându-se din faţa mongolo-tătarilor, s-ar fi refugiat în Oltenia şi ar fi transmis numele regiunii părăsite familiei domnitoare a viitoarei Ţări Româneşti de la sud de Carpaţi)? Sau, aşa cum s-a demonstrat în istoriografia românească, numele „Basarabia” provine pur şi simplu de la dinastia de domni munteni care şi-a extins la un moment dat autoritatea şi asupra Chiliei? O lectură atentă a numeroaselor surse documentare ne oferă răspunsul…

Pe parcursul istoriei lor, românii au suportat diferite influenţe politice economice, religioase şi etno-lingvistice din partea reprezentanţilor altor popoare, cum ar fi cele slave, turanice ş.a. În urma acestor contacte, în mediul lingvistic românesc au apărut unele antroponime, hidronime, toponime şi politonime de origine străină, care generează discuţii în controversă între specialiştii în materie şi cititorii simpli. Din motive lesne de înţeles, printre aceste nume topice şi antroponime se evidenţiază Basarabia şi Basarab, legate indisolubil de istoria noastră naţională.

Referitor la cele două nume, în istoriografia şi lingvistica românească au fost emise două versiuni: 1) autohtonă, dacică (ideea îi aparţine marelui nostru lingvist şi istoric înaintaş B.P Hasdeu) 2) cumană (turanică), susţinută de mai mulţi cercetători, deşi unii cu anumite rezerve.

O problemă controversată şi un inventar al punctelor de vedere

N. Drăganu menţiona că majoritatea cercetătorilor sunt de părere că sufixul aba (apa) din cuvântul Basarab, fiind de origine cumană, ar însemna tată ori bunic. Mai multe controverse apar în legătură cu semnificaţia cuvântului Basar, care constituie temelia antroponimului în cauză – cel foarte bun, cel foarte sfânt, nume de câine, târg. Autorul îi dă dreptate lui Gh. Brătianu, că numele nu întotdeauna indică originea etnică a celui care îl poartă. Chiar dacă termenul basarab ar fi de origine cumană ori pecenegă, influenţa ar putea fi pusă pe seama vecinătăţii acestora.[1] N. Drăganu aminteşte şi de lucrarea lui N. Iorga, Imperiul Cumanilor şi domnia lui Basarab, în care marele istoric român, cu referire la un articol al lui R. Bruse Boswell (din „The Slawonic Rewiew”, 1927, p. 68-85) şi la unele surse interne, prezintă exemple de nume cumane din istoria naţională şi universală – Toxabă, Talabă.

O. Densuşianu şi A. Veress susţineau opinia originii cumane a numelui Basarab. În legătură cu aceasta, Ion Dron menţiona că la niciunul dintre popoarele turanic n-a fost depistat totuşi numele de Basarab. Revenind la opinia lui B.P. Hasdeu, cercetătorul din Chişinău prezenta mai multe toponime din ţinutul Orhei, susţinând că numele Basarab ar fi de origine dacică. Prin urmare, originea numelor Basarab şi Basarabia continuă să fie o problemă controversată, provocând numeroase discuţii printre cercetători[2].

O regiune cu numele Basarabia, populată de români şi de cumani?

A. Sacerdoţeanu şi alţi istorici au susţinut şi continuă să fie de părere că numele lui Basarab I este de origine cumană, dar că numele regiunii Basarabia n-ar proveni de la cel al dinastiei muntene[3]. Dimitrie Cantemir considera că până la 1241 numele de Basarabia se referea la spaţiul dintre Prut şi Nistru ori, cel puţin, la sudul acestuia; şi că după 1241 românii din teritoriul menţionat s-ar fi refugiat în Oltenia şi ar fi transmis acest nume viitoarei dinastii muntene[4]. Somerssberg şi I. Thunmann, cu referire la cronica arhidiaconului anonim din Gniezno, din 1395, şi la alte cronici poloneze, erau de părere că, în anul 1259, cumanii basarabeni ar fi participat la cucerirea mongolo-tătară a oraşului Sandomir[5]. Aceeaşi opinie a fost preluată de I. Ţurcanu, care, utilizând unele informaţii din cronicile poloneze din secolele XIV-XVII şi din alte lucrări narative de mai târziu, încearcă să demonstreze că până la 1241 ar fi existat o regiune cu numele Basarabia, populată de români şi cumani, că, în 1241, sub presiunea mongolo-tătară, această populaţie s-ar fi refugiat în Oltenia, transmiţând numele regiunii părăsite familiei domnitoare a viitoarei Ţări Româneşti de la sud de Carpaţi, că domnii munteni n-ar fi stăpânit niciodată Chilia, că numele Basarabia ar proveni de la acei „bersabeni-basarabeni”, care participaseră la recucerirea Sandomirului în 1259 de către mongolo-tătari[6].

În cele ce urmează vom încerca să expunem opinia noastră referitoare la originea numelui Basarab, a toponimului Basarabia şi a extinderii teritoriale a semnificaţiei acestui nume. Vor fi utilizate în acest scop literatura în cauză, documentele publicate şi unele documente inedite de arhivă.

Bătălia de la Kalka şi „bersabenii-basarabenii” din cronicile poloneze de secol XIV

La hotarul secolelor XII-XIII, românii din spaţiul carpato-nistrean se confruntau cu o presiune puternică din partea cumanilor turanici, care se aflau cu prioritate la est de Nipru, dar unele grupuri mici de nomazi îşi păşunau vitele şi la gurile Dunării şi Siretului.

Această presiune crescuse după ce, în 1185, izbucnise răscoala antibizantină a românilor şi bulgarilor, de care s-au folosit cumanii din stânga Niprului pentru a jefui populaţia sedentară de pe ambele maluri ale Dunării. De frica cumanilor, pecenegii, care se aflau în mod individual în comunităţile rurale româneşti ori în grupuri mici pe lângă aceste comunităţi, s-au refugiat în regiuni mai îndepărtate, lăsând în urma lor mai multe nume topice de origine turanică şi poate chiar antroponime. Însă majoritatea populaţiei româneşti locale a rămas pe loc, formaţiunile lor statale şi uniunile teritoriale de sate sub diferite nume participând la diferite acţiuni armate. Mai des aceste formaţiuni participau la unele campanii militare împreună cu uniunea de triburi cumană, de care depindeau mai mult sau mai puţin.

În aceste confruntări sunt menţionaţi cumanii în frunte cu hanul lor Khuten (Kotean din cronicile ruse), brodnicii, berladnicii, vygonţii (expulzaţii), bolohovenii, dar „bersabenii-basarabenii”, conduşi de o pretinsă căpetenie Basarab, nu sunt menţionaţi decât în cronicile poloneze începând cu finele secolului al XIV-lea. Spre exemplu, la bătălia de la Kalka din 1223 au participat cumanii în frunte cu hanul Khuten, brodnicii conduşi de Ploscânea, vygonţii cu boierii lor Domojirici şi Kormilicici[7]. În legătură cu „bersabenii-basarabenii” şi această bătălie apar mai multe întrebări. Cum au reuşit cumanii să-i oblige pe brodnici şi vygonţi să participe la bătălia de la Kalka, deşi erau teritorial mai departe, iar pe „bersabenii-basarabenii” din apropiere – nu? Cum au reuşit brodnicii din bazinul Siretului să treacă spre est, şi în sens invers, prin teritoriul pruto-nistrean, stăpânit de „bersabeni-basarabeni” (care n-au participat la bătălie), fără a se declanşa ciocniri armate între cele două formaţiuni statale?

Nicio menţiune directă despre „bersabeni-basarabeni” în documentele timpului

În timpul campaniei lui Batâi din 1241, în spaţiul extracarpatic, mongolo-tătarii s-au deplasat pe drumul Karaulagh (valahilor negri), au distrus episcopia cumană, au înfrânt o uniune teritorială a valahilor de la est de Carpaţi, formaţiunea statală a lui Seneslau de la sud de Carpaţi şi i-au obligat pe bolohoveni să semene grâu şi mei pentru ei. În documentele timpului nu găsim însă nicio menţiune directă despre „bersabeni-basarabeni”, deşi, precum se crede, ei ar fi ocupat un teritoriu foarte mare dintre cele două râuri menţionate.

În urma năvălirii mongolo-tătare, populaţia locală a suferit mari pagube materiale şi umane. Au fost distruse sute de localităţi, o parte dintre locuitori au fost ucişi, alţii au fost duşi în robie. Totuşi, majoritatea populaţiei româneşti locale a rămas pe loc. Conform scrisorii regelui Bela al V-lea, din 1250, adresată papei Inocenţiu al IV-lea, la est de Ungaria locuiau numai rutenii (în Halici), cumanii şi brodnicii. Nu s-au produs mari schimbări nici în situaţia politică din regiune. În aceeaşi scrisoare, regele menţiona cu nostalgie că până la 1241 se aflau în dependenţă politică de regalitatea ungară Rusia (Haliciul), Cumania, Brodnicul şi Bulgaria. La sud de Carpaţi se aflau în continuare voievozii Litovoi şi Seneslau, cnezii Ioan şi Farcaş de origine română, Cumania dependentă de regalitatea ungară şi Cumania duşmană coroanei Sf. Ştefan.

Din relatările misionarilor catolici la Serai, Rubruc şi Plano de Carpini, şi ale istoricilor bizantini aflăm că au plecat spre Hoarda de Aur conducătorii Haliciului şi ai unei formaţiuni statale româneşti, numite Olaha, pentru a stabili anumite relaţii cu statul mongol. Tot din aceste relatări ar reieşi că relaţiile menţionate abia se stabileau, unele structuri politice locale, inclusiv ale cumanilor de la vest de Nipru, continuând să rămână independente de Hoarda de Aur[8]. Însă niciuna dintre aceste surse importante din perioada respectivă nu pomeneşte despre apariţia, la sud de Carpaţi, pe malurile Oltului, a unor noi locuitori româno-cumani, niciuna nu pomeneşte despre fondarea unei „Basarabii” în frunte cu un Basarab…

Analiză a cronicilor poloneze; numeroase confuzii

În cronicile poloneze de mai târziu apare o informaţie despre recucerirea oraşului polonez Sandomir de către mongolo-tătari. La această campanie ar fi participat, alături de mongolo-tătari, şi înrobiţii acestora – halicienii, dar şi „lituanienii” şi „bersabenii”. T. Hotnog observă că în cronicile ungare, în locul termenului „bersabeni” din lucrările narative poloneze referitoare la aceste evenimente, se utiliza noţiunea deja cunoscută pe larg de cumani. Iar în cronica arhidiaconului anonim de la Gniezno, din 1259, la desemnarea unor participanţi la campania menţionată s-ar fi utilizat un termen corupt, care ar fi pornit de la cuvântul musulman, care, la unele popoare de limbi slave, se pronunţă besermeni (basurmani, spre exemplu, la ruşi – am adăuga noi), după care, sub influenţa numelui lui Basarab I şi Mircea cel Bătrân, s-ar fi obţinut forma cunoscută de mai târziu de basarabeni[9].

Ar mai fi de menţionat că la o lectură mai atentă a unor termeni din fraza „Tartari subjutatis Bersabenis, Litwanis, Ruthenis et aliis gentilus, Sandomir castrum capiunt”, din Cronica pe scurt de la Krakovia[10], la care se referă mai mulţi cercetători, apar mai multe semne de întrebare. Mai întâi, provoacă nedumerire afirmaţia că în 1259 mongolo-tătarii ar fi subjugat Lituania, în condiţiile în care forţele lor principale erau antrenate în campania de cucerire a lumii islamice (1257-1259), campanie urmată de criza politică din 1259 în legătură cu alegerea noului han. O atare performanţă, supunerea Lituaniei, n-a reuşit nici Batâi în timpul Primei Mari Invazii Mongole spre vest din 1237-1241, când la dispoziţia lui s-au aflat forţele principale ale Imperiului Mongol. Mai mult, mongolo-tătarii au atacat Lituania în anul următor, 1260[11], în scopul intimidării acestora, ca ei să nu participe la o eventuală campanie anti-mongolă în cadrul cruciatei proclamate cu câţiva ani înainte de curia papală.

În atare condiţii, se poate presupune că asupra campaniei din 1259, în diferite perioade de timp, în cronicile poloneze s-au suprapus informaţii ulterioare de acelaşi gen, potrivit cărora, alături de mongolo-tătari, au participat armata principelui lituanian (care continua să fie independent) şi detaşamente de oameni înarmaţi din diferite regiuni din estul european.

În opinia noastră, la campania din 1259, de cucerire a Sandomirului, au participat, fără îndoială, vecinii de est ai polonezilor – halicienii. Lor li s-ar fi adăugat kievenii, confundaţi, fireşte, cu lituanienii. În acest context, nu trebuie uitat faptul că spre mijlocul secolului al XIV-lea lituanienii au participat, de partea Hoardei de Aur, la două războaie polono-tătare, iar apoi Kievul a intrat în componenţa Lituaniei. Iar la momentul când arhimandritul anonim din Gniezno scria cronica sa, Kievul continua să se afle în componenţa Lituaniei; dar în pofida uniunii de la Krevo din 1386, între cele două părţi componente, Polonia şi Lituania, continuau să mai existe anumite tensiuni legate de împărţirea împuternicirilor administrative, teritoriilor ş.a. În atare condiţii, autorul menţionat i-a înlocuit fără prea mari dificultăţi pe locuitorii principatului de pe cursul de mijloc al Niprului cu cei ai principatului de pe litoralul baltic, care participaseră deja la războaiele de la mijlocul secolului al XIV-lea.

De la „musulman” la „besermen” şi apoi la „bersameni-basarabeni”

Se pare că, într-un mod similar, în cronicile poloneze de mai târziu a apărut informaţia despre „bersabeni-basarabeni” ca participanţi la cucerirea Sandomirului din 1259 de către mongolo-tătari. După cum s-a menţionat mai sus, la gurile Dunării se aflau puţini cumani, o perioadă de timp ei nefiind încă într-o legătură strânsă cu Saraiul. Din această cauză, la campania din 1259 ar fi putut participa doar cumanii de la est de Nipru, unii dintre ei fiind musulmani. În scrierile poloneze ulterioare, cuvântul musulman a fost înlocuit cu besermen, apoi, sub influenţa numelui dinastiei muntene şi a Ţării Româneşti pe care aceasta o conducea, noţiunea menţionată ar fi evoluţionat spre cunoscutele formule „bersameni-basarabeni”. De la denumirea populaţiei până la apariţia numelui regiunii Basarabia mai rămânea un singur pas.

Legături între Chilia şi Ţara Românească

În secolul al XIV-lea, în sud-estul european se afirmă tot mai mult ţările române extracarpatice, care tindeau să obţină ieşire la Marea Neagră prin gurile Dunării. Spre acelaşi punct strategic, dar din altă direcţie, se mişcau otomanii, care supuneau una după alta ţările creştine din sud-estul european. O importanţă deosebită la gurile Dunării o avea oraşul Chilia, în care se afla o comunitate genoveză puternică. După un război de 17 ani, în 1387, Genova a încheiat o pace favorabilă cu Ivanco, feciorul lui Dobrotici. Dar se pare că succesul menţionat a fost victoria lui Pir, deoarece eforturile economice pentru obţinerea ei fuseseră importante, iar Genova, inclusiv comunitea de la Chilia, era nevoită să se confrunte cu pericolul otoman.

În atare condiţii, interesele Chiliei şi cele ale ţărilor române extracarpatice coincideau. Nu trebuie uitat nici faptul că la Chilia exista şi o comunitate românească numeroasă, favorabilă stabilirii unor relaţii prieteneşti cu ţările menţionate. Aceşti doi factori menţionaţi, necesitatea Ţării Româneşti de avea ieşire la mare şi conjugarea forţelor Chiliei şi ale muntenilor în vederea contracarării pericolului otoman, au condiţionat, cel puţin, decizia de a merge, în momente foarte dificile, pe cursuri paralele în politica lor externă. Aceasta ar reieşi indirect din titulatura lui Mircea cel Bătrân, care, la 10 ianuarie 1390 şi 6 iulie 1391, se intitula stăpân al Dârstorului şi al pământurilor lui Dobrotici[12]. Se pare că sub impactul otomanilor, care, în 1389, la Cosovo, obţinuseră biruinţă categorică asupra sârbilor, potentaţii din principatul lui Dobrotici şi de la Silistra ar fi apelat la ajutorul lui Mircea cel Bătrân. Atrage atenţia faptul că Mircea cel Bătrân se intitula stăpân pe ambele maluri ale Dunării, până la Marea cea mare, manifestând interesul deschis al Ţării Româneşti de avea deschidere spre litoralul pontic. În titulatura lui Mircea cel Bătrân se manifesta şi interesul Ţării Româneşti faţă de teritoriul din apropierea gurii Dunării, numit evaziv „spre părţile tătăreşti”, indiferent dacă se avea în vedere un anumit teritoriu de la sud ori de la nord de acest fluviu. Un asemenea punct de vedere al domnului muntean nu putea să nu fi fost abordat şi în relaţiile cu potentaţii de la Chilia… I. Ţurcanu, în dorinţa sa de a demonstra că numele Basarabia nu provine de la dinastia domnitoare a Ţării Româneşti, ci de la un han cuman din prima jumătate a secolului al XIII-lea, respinge orice argumente indirecte despre anumite legături politice dintre Chilia cu Ţara Românească[13].

Chilia s-a aflat pentru o vreme în stăpânirea Ţării Româneşti

În primele decenii ale secolului al XV-lea, Chilia s-a integrat treptat în componenţa Moldovei. În 1412, Chilia făcea parte cu certitudine din Ţara Moldovei, o parte a ei, împreună cu acest oraş, urmând să revină Ungariei[14]. În procesul de întărire a autorităţii Moldovei la Chilia, un rol pozitiv l-a putut juca faptul că Mircea cel Bătrân şi alţi domni ai Ţării Româneşti – care s-au declarat (în 1406, 1409, 1413, 1415, 1419, 1421, 1433, 1440) domni ai acestei ţări „până la marea cea mare” – ar fi stăpânit un braţ dunărean, eventual Sulina[15]. Din 1448 până în1462 în Chilia s-a aflat o garnizoană transilvăneană, iar între 1262 şi 1365, una munteană. Din 1365 până la 1484, ea s-a aflat în componenţa Moldovei.

În 1484, otomanii au cucerit Chilia şi Cetatea Albă, peste doi ani fiind încheiată pacea moldo-otomană, potrivit căreia cele două oraşe împreună cu circumscripţiile lor au trecut sub autoritatea Porţii. În acelaşi an au fost stabilite hotarele circumscripţiilor Chilia şi Cetatea Albă cu teritoriul rămas sub autoritatea domnului Moldovei. Conform relatărilor lui Mustafa, kadiul de Aidos, la lucrările de delimitare au participat „700-800 oameni destoinici” numiţi de Ştefan cel Mare. Hotarul Cetăţii Albe a fost stabilit pe cursul râului Alcalia (la vest) şi pe lângă Cetatea lui Iurghici, numită ulterior Palanca Ianâk Hisar (la nord). Pe teren au fost „întrebaţi creştinii bătrâni de acolo”. „Creştinii din Moldova” au indicat hotarele circumscripţiei respective. „Creştinii bătrâni” au relatat unele informaţii care sunt importante şi pentru precizarea anumitor detalii referitoare la perioada când Chilia nu se afla în componenţa Moldovei. Martorii ar fi indicat mai întâi hotarul circumscripţiei „când o ţinea Ungaria”. Apoi ei au indicat hotarul circumscripţiei când „o stăpânea Ţara Românească”[16]. Această informaţie este importantă deoarece ea constituie o primă indicaţie directă referitoare la stăpânirea Ţării Româneşti asupra Chiliei şi a circumscripţiei din jurul ei.

Denumirea „Basarabia”, utilizată de un călător sas care a vizitat Moldova lui Petru Rareş

După 1484, probabil în baza unor informaţii de la populaţia românească din regiune şi a celor culese din cronicile poloneze, pentru desemnarea teritoriului rupt din trupul Moldovei de către otomani a început să se utilizeze termenul folosit pentru desemnarea Ţării Româneşti –  Basarabia.

O atare denumire este utilizată pentru prima dată la elaborarea hărţii călătorului sas din Transilvania, G. Reichersdorffer, care a vizitat Moldova de două ori în timpul domniei lui Petru Rareş. Atrage atenţia faptul că autorul a pus inscripţia „Basarabia” între Prut şi un lac din vecinătatea Chiliei,[17] adică foarte aproape de Ţara Românească. În 1538, otomanii au mai rupt din trupul ţării încă un teritoriu mare de lângă Nistru, care, pe la 1542, s-a limitat la Tighina cu teritoriul din jurul ei[18]. Deşi în istoriografia românească a apărut ideea că în 1538 a fost ocupat Bugeacul, această câmpie a fost ruptă din trupul Moldovei cu mult mai târziu. În teritoriul ocupat, otomanii au plasat garnizoane turceşti şi unele structuri paramilitare, în care, de asemenea, intrau grupuri mici de turci şi tătari.

Către anul 1584, la Cetatea Albă şi, într-oarecare măsură, la Chilia şi Tighina a fost plasat un grup de iuriuci de circa 500 oameni, veniţi din Dobrogea[19]. În legătură cu sporirea numărului de nomazi în circumscripţia Cetatea Albă, otomanii au transferat hotarul de la Palanca la Purcari (în 1560, acest sat a fost menţionat în componenţa Moldovei[20], iar la 1585, conform relatărilor lui Françoy de Pavie, satul se afla la hotarul dintre Moldova şi Imperiul Otoman[21]) În 1595, sub presiunea turco-tătară, Ieremia Movilă a cedat hanului din Crimeea câteva sate româneşti[22] de pe malul Nistrului cu centrul la Cioburciu. În 1621, sultanul Osman al II-lea a rupt din trupul Moldovei Renii cu câteva sate româneşti de până la Valul Traian de Jos.[23]

Între 1560 şi 1640 au avut loc mai multe încercări nereuşite ale nogailor din Crimeea din neamul Mansur de a se aşeza cu traiul în sud-estul Moldovei. Pe la 1630-1631, în supuşenia hanului din Crimeea au trecut nogaii din neamul Orac oglu şi Or-Mehmed (Or-Mambet, Orumbet din cronicile ruse şi moldoveneşti), sosite de pe malul stâng al râului Volga[24]. Mai întâi, la vest de Nistru, au început să vină nogaii Orac oglu, însoţindu-i pe cei din neamul Mansur. După ce în 1637 a fost nimicită conducerea lor de atunci, neamul Mansur a încetat să mai părăsească Crimeea, ştafeta fiind preluată de cei din neamurile venite de la Volga.

Raptul teritorial din 1812 şi „botezul” rusesc

În 1641, la vest de Nistru a venit neamul Orac oglu, iar în1665 – Or-Mehmed oglu. În 1666, cele două neamuri au fost acceptate provizoriu la vest de Nistru, dar din cauza jafurilor pe care le comiteau au fost returnaţi în Crimeea. Doar în 1673, Poarta i-a acceptat pe teritoriul Moldovei, stabilindu-se hotarul dintre nogai şi teritoriul rămas sub autoritatea domnului ţării pe frontiere naturale – râul Ialpug (la vest) şi Valul Traian de Sus (nord). El se numea „hotarul lui Halil paşa”[25]. Către aceea dată s-au constituit hotarele regiunii Basarabia formată din circumscripţiile Reni, Ismail, Chilia, Cetatea Albă, Tatarbunar, „satele hăneşti”, Tighina şi Bugeac. Nogaii locuiau în Bugeac, iar foştii iuriuci şi tătarii, inclusiv cei veniţi din Dobrogea – în teritoriul circumscripţiilor Ismail, Chilia, Cetatea Albă şi Tighina şi, într-o oarecare măsură, la hotarele lor de nord.

Prin urmare, teza despre existenţa unei provincii cu numele „Basarabia”, care ar fi existat pe la mijlocul secolului al XIII-lea între Prut şi Nistru, se bazează pe cronici poloneze şi pe alte creaţii narative de mai târziu, având la bază o confuzie. Aşa cum s-a demonstrat în istoriografia românească, numele „Basarabia” provine de la dinastia de domni munteni, care şi-a extins autoritatea ei la gurile Dunării şi, cel puţin la mijlocul secolului al XV-lea, şi la Chilia. Începând cu secolul al XVI-lea, denumirea „Basarabia” a început să fie utilizată pentru a deosebi sud-estul spaţiului carpato-nistrean, ocupat de otomani, de teritoriul rămas sub autoritatea domnului Moldovei. Iniţial, numele se referea la un mic teritoriu din apropierea gurilor Dunării, fiind apoi extins asupra altor circumscripţii, care ajungeau sub administraţia directă a turcilor şi a tătarilor. După 1812, autorităţile ruse au extins numele „Basarabia” asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru, pentru a justifica în faţa Marilor Puteri raptul teritorial de la un popor care a susţinut armata imperială în lupta ei cu Poarta otomană.

Note


*Foto: La bătălia de la Kalka, din 1223, au participat cumanii în frunte cu hanul Khuten, brodnicii conduşi de Ploscânea, vygonţii cu boierii lor Domorojici şi Kormilici…

[1]Drăganu N. Românii în secolele IX-XIV în baza toponimiei şi onomasticii. Bucureşti, 1933, p. 521-534.

[2]Dron I. Studii şi cercetări. (Articole selecte). Chişinău, 2001, p. 105-107.

[3]Sacerdoţeanu A. Marea invazie tătară în sud-estul european. Bucureşti, 1933.

[4]Cantamir D. Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor. În Opere. Bucureşti, 2003, p. 945.

[5]Тунман. И. Крымское ханство. Симферополь, 1991.

[6]Ţurcanu I. În căutarea originii numelui Basarabia. Chişinău, 2010; Idem, Descrierea Basarabiei. Chişinău, 2011.

[7]Пашуто В. Т. Очерки по истории Галицко-Волыньской Руси.М., 1950,с.143-144.

[8]Spinei V. Moldova în secolele XI-XIV. Chişinău,1993, p. 230.

[9]Hotnog T. „Basarabeni# din cronicele vechi poloneze. În Arhiva. Anul XXXIV. (1927), nr. 2, p. 69.

[10]Ibidem.

[11]Papacostea Ş. Românii în secolul al XIII-lea între cruciaţi şi Imperiul Mongol. Bucureşti, 1993.

[12]Documenta RomaniaeHistorica. D. Relaţiile între ţările Ţările Române. Vol. I. Bucureşti,1977, p. 122, 126.

[13]Ţurcanu I. Descrierea Basarabiei, p. 140.

[14]Ciocâltan V. Chilia în primul sfert al secolului al XV-lea. În Revista de Istorie. 1981, nr. 11, p. 2093.

[15]Chirtoagă I. Din istoria Chiliei secolelor XIV-XV. În Revista de Istorie a Moldovei. 1995, nr. 1, p 49.

[16]Documente turceşti privind istoria României.1455-1774. Vol. Întocmit de M. A. Mehmet. Bucureşti, 1976, p. 10-11.

[17]Călători străini despre Ţările Române. Vol. I. Îngrigit de M. Holban. Bucureşti, 1968, p. 197.

[18]Veliman V. Noi precizări în legătură cu haraciul Moldovei la mijlocul secolului al XV-lea. În Revista arhivelor. 1984, nr. 2, p. 211.

[19]Gökbilgin M. T. Rumeli’de Yurükler Tatarlar ve Evlâdi Fâtihân. Istanbul, 1957. s. 92, 112-115.

[20]Moldova în epoca feudalismului. Vol. I. Chişinău, 1961.

[21]Călători străini despre Ţările Române. Vol. III. Bucureşti, 1971, p. 180.

[22]Letopiseţul Ţării Moldovei. Chişinău, 1990, p. 113.

[23]Ibidem, p. 166.

[24]Arhiva Politicii Externe a Rusiei. Dosarele Edisan. 112/1. Anul 1761, f. 1.

[25]Lipseşte o notă. (sursa:historia.)

Scrie un comentariu

Din categoria Basarabia, istorie, Uncategorized

Jurnalişti din Basarabia condamnaţi la gulag

Jurnalişti din Basarabia condamnaţi la gulag

Autor: Mihai Taşcă

Foto: ARHIVA NAŢIONALĂ A REPUBLICII MOLDOVA

Pentru că nu s-au lăsat îndobitociţi de propaganda sovietică şi şi-au exprimat atitudinea critică faţă de regimul comunist, mai mulţi ziarişti au fost trimişi după gratii sau la munci corecţionale.

Regimurile totalitare, oriunde în lume, au încercat să nimicească presa liberă. Nu a făcut excepţie nici regimul comunist, venit în Basarabia pe şenilele tancurilor. Unii ziarişti au fost condamnaţi doar pentru faptul că au lucrat în presă în perioada administraţiei româneşti. Alţii, împiedicaţi să-şi publice opiniile în ziarele la care activau, au scris foi volante. Toţi au fost trimişi în gulag pentru „agitaţie şi propagandă antisovietică”.

Din primele zile după reocuparea Basarabiei de către URSS, în 1944, NKVD a început identificarea celor care s-au opus comunizării şi au contribuit la menţinerea sistemului democratic. În special, erau vânaţi intelectualii, inclusiv ziariştii.

FĂCEA CRONICI SPORTIVE ŞI ANUNŢURI DE ANGAJARE

Simion Puşcaşu s-a născut la 23 septembrie 1923, în comuna Floreşti, judeţul Soroca, în familia unui lucrător al căilor ferate. Simion ajunge la Chişinău în anul 1930, unde fusese transferat tatăl său în legătură cu serviciul. Aici îşi face studiile – mai întâi la o şcoala primară, apoi, până în anul 1938, la gimnaziu. În următorii doi ani, frecventează un liceu din Comrat, unde îl prinde 28 iunie 1940, ziua ocupaţiei Basarabiei de către sovietici. Revine la Chişinău şi, până în iunie 1941, îşi continuă studiile la şcoala generală numărul 5.

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial se află la Chişinău, unde învăţa şi lucra concomitent în mai multe locuri.Ceea ce i-a schimbat viaţa a fost întâlnirea, la finele anului 1942, cu fostul său profesor de religie, preotul Vasile Ţepordei, pe atunci director al ziarului „Basarabia”. Acesta i-a propus să colaboreze la publicaţia pe care o conducea. Simion Puşcaşu a acceptat, fiindu-i încredinţate rubrica sportivă, cea de publicitate agricolă şi cea angajări la serviciu.

Din vara anului 1943, la recomandarea lui Ţepordei, a fost angajat crainic la Radio Chişinău. Aici îşi redacta propriile ştiri, pe care le citea dimineaţa, la amiază şi seara, mai făcea o revistă a presei, transmitea ştirile venite de pe front etc. Din decembrie 1941, Puşcaşu a făcut parte din filiala Chişinău a Asociaţiei Creştine a Tineretului, organizaţie ce avea drept scop promovarea în rândurile tineretului a valorilor creştine, general-umane şi naţionale. Totodată, organizaţia proslăvea România Mare şi le explica basarabenilor ce este bolşevismul şi Armata Roşie.

În acest scop, membrii asociaţiei, printre care şi Simion Puşcaşu, se deplasau în oraşele şi satele basarabene, unde organizau lecţii publice, spectacole etc. Odată cu apropierea frontului de Basarabia, în luna martie 1944, Puşcaşu este evacuat peste Prut. S-a aflat în judeţul Dâmboviţa, apoi în Râmnicul Sărat, până în luna mai 1945, când este repatriat în Uniunea Sovietică. La 2 iulie 1945 este deja arestat, în baza articolelor 54/3- „Colaborarea cu o ţară străină în scopuri contrarevoluţionare” şi 54/10, p. 2 – „Agitaţie şi propagandă antisovietică”, din Codul Penal al RSS Ucrainene. La percheziţia domiciliului, i-a fost ridicată corespondenţa personală şi 14 cărţi româneşti, care au fost arse. Simion Puşcaşu a fost interogat de cinci ori. Au depus mărturii şi unii dintre foştii colegi de serviciu. La 12 septembrie 1945 ancheta preliminară se încheie, iar dosarul este trimis la Tribunalul militar al trupelor NKVD din RSS Moldovenească.

DOSAR REJUDECATDE TREI ORI

Incredibil, însă, printr-o încheiere din 6 octombrie 1945, Tribunalul militar consideră că ancheta preliminară nu a reuşit să demonstreze caracterul antisovietic al acţiunilor lui Puşcaşu şi întoarce dosarul pentru o nouă cercetare. Procurorul insistă cu un nou demers şi, peste puţin timp, dosarul este acceptat pentru examinare. Şedinţa de judecată are loc la 15 noiembrie 1945, iar tribunalul iarăşi nu găseşte componente ale infracţiunii în acţiunile lui Puşcaşu, îl achită şi dispune eliberarea lui de sub arest.

Puşcaşu nu a scapat însă de arest nici de această dată, întrucât procurorul a atacat sentinţa în instanţa ierarhic superioară, Tribunalul militar al trupelor NKVD din Ucraina. În recursul său, procurorul îl „avansează” pe Puşcaşu până la funcţia de director al postului de Radio Chişinău, accentuează că acesta, fiind membru al Asociaţiei Creştine a Tineretului, a denigrat Uniunea Sovietică, subliniază alte detalii din activitatea lui şi, astfel, obţine rejudecarea cazului. În final, tribunalul, prin sentinţa din 24 decembrie 1945, îl condamnă pe Simion Puşcaşu la zece ani de munci corecţionale cu decăderea ulterioară din drepturile politice pentru un termen de cinci ani.

A fost reabilitat abia în 1991

 Simion Puşcaşu (foto, din dosarul de la SIS) execută pedeapsa în lagărele din Rusia şi Kazahstan, fiind eliberat cu puţin timp până la executarea completă a termenului, în septembrie 1954. La distanţă de zece ani de la eliberare, Simion Puşcaşu se află departe de Moldova, în oraşul Djeskazgan, regiunea Karaganda din Kazahstan. Avea familie şi educa patru copii, doi dintre care erau înfiaţi. Atunci scrie la Judecătoria Supremă a RSS Moldoveneşti o cerere pentru reabilitare, însă procuratura republicii, prin încheierea sa din 12 iunie 1964, declară că nu există temei pentru asta. Simion Puşcaşu a fost reabilitat de Procuratura Republicii Moldova la 21 august 1991.

„INFRACTORUL” DE LA RADIO

Vladimir Dimer s-a născut în anul 1908, la Chişinău. Educat doar de mamă, reuşeşte totuşi să termine şase clase gimnaziale. Lucrează în diferite locuri, specializându-se în deservirea tehnică a aparatajului. În 1930 este înrolat în Armata Română, dar, fiind singurul copil în familie şi având mamă bolnavă, este eliberat. În iunie 1941 sovieticii îl mobilizează în Armata Roşie, însă în iulie 1942, fiind încercuit în regiunea Krasnodar de Armata Română, revine la Chişinău. Din luna iunie 1943 a fost coleg de breaslă cu Puşcaşu, a activat în calitate de inginer-radio la staţia din Chişinău. Potrivit obligaţiilor, Dimer a deservit aparatura şi liniile de transmisie ale postului Radio Chişinău, a instalat radioreceptoare acasă la câteva dintre persoanele cu funcţii înalte din Basarabia, inclusiv la generalul Olimpiu Stavrat, guvernatorul Basarabiei, a montat aparate radio şi microfoane la Biroul statistic din Chişinău etc.

În luna martie, împreună cu tehnica şi colectivul postului de radio, se evacuează în România, de unde revine în primăvara anului 1945. Până să se întoarcă el, NKVD cunoştea că în RSSM revine unul dintre cei care a desfăşurat „agitaţie şi propagandă antisovietică”. A fost arestat imediat ce a ajuns la Chişinău, la 16 aprilie 1945. Este acuzat de atitudine ostilă faţă de orânduirea sovietică, pentru că a asigurat transmiterea prin intermediul radioului a agitaţiei şi propagandei antisovietice, infracţiune prevăzută de art. 54/10 din Codul Penal al RSS Ucrainene.

La 17 august 1945, Tribunalul militar al trupelor NKVD din RSS Moldovenească l-a condamnat pe Vladimir Dimer la zece ani de munci corecţionale, cu decăderea ulterioară din drepturile politice pentru un termen de trei ani. În 1955, comisia pentru examinarea dosarelor persoanelor judecate pe criterii politice nu propune reabilitarea lui, considerând că a fost judecat legal. A fost reabilitat de Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova la 30 octombrie 2002.

„La voi cuvântul slobod se pedepseşte cu 25 de ani”

La 23 decembrie 1952, Ministerul Securităţii de Stat al RSS Moldoveneşti a fost sesizat în legătură cu „neloialitatea unor persoane faţă de puterea sovietică din oraşul Cahul”. Şi asta pentru că a fost descoperit un răvaş antisovietic anonim într-o urnă de vot. Jumătate de an mai târziu, tot din acest oraş, a fost trimisă o altă scrisoare cu conţinut antisovietic. Expertiza grafologică a demonstrat că autorul ambelor răvaşe este aceeaşi persoană.

Autoarea era Ana Grigoriu, născută în anul 1932, în oraşul Cahul. Aici termină primele patru clase la şcoala românească, iar în 1952 – nouă clase la sovietici. Rămâne în localitatea natală şi este angajată în calitate de redactor/corector la ziarului regional „Drumul leninist”.

REVOLTATĂ DE MINCIUNILE PROPAGANDISTICE

Convingerile antisovietice şi le-a cultivat în toiul foametei din 1946-1947. A văzut cu ochii ei cum putrezea grâul în halele de stat şi în gări, în timp ce cahulenii mureau de foame. Lucrând la o instituţie cu caracter ideologic, a refuzat să devină membru al comsomolului.

Prima manifestare antisovietică, materializată într-o foaie volantă în care îşi vărsa revolta asupra sistemului judecătoresc din RSSM, o aruncă în urna de vot la 23 decembrie 1951, când au avut alegerile pentru funcţiile de judecători şi asesori populari. Iată mesajul: „Nu răcniţi în gura mare să vă audă lumea întreagă că judecata voastră e democratică. Lumea şi aşa ştie şi cunoaşte propaganda voastră mincinoasă. Norodul nu poate să mai sufere jugul vostru. Aceste cuvinte spun eu când «îmi dau glasu’» pentru judecătorii voştri. Dar, deoarece la voi cuvântul nu este slobod, a trebuit să mă exprim în scris. 15-20-25de ani – asta este pedeapsa dată de judecata voastră «învinuiţilor»”.

Foto: Prima scrisoare anonimă a Anei Grigoriu a fost pusă în urna de vot

A doua oară îşi exprimă atitudinea faţă de regim în legătură cu propaganda dusă de Radio Chişinău. Astfel, ascultând în luna iulie 1952 la postul de radio o emisiune în care realizatorii proslăveau viaţa colhoznicului, Ana Grigoriu a pus nişte gânduri pe hârtie şi a expediat scrisoarea pe adresa Comitetului pentru Radiodifuziune al RSS Moldoveneşti. Reproducem textul integral: „Stimaţi tovarăşi. Ascultând transmiterea Dumneavoastră de pe data de 27, intitulată: «Norodul îşi cântă viaţa», m-am încredinţat de-a binelea cât de mult sânteţi în stare să amăgiţi lumea. Desigur, acei ce nu vă cunoaşte în realitate, dar numai aud prostile care le rostiţi poate că şi le vine a crede. În schimb, norodul nostru, care în ziua de azi stă câte o jumătate sau chiar o zi întreagă pentru a putea apuca câte o bucată de pâine, el cunoaşte destul de bine viaţa lui, aşa că nu-i bine a cânta astfel de cântece care-s compuse de voi.Chiar dacă şi le cunoaşte, apoi le rosteşte cu o oarecare luare în râs. Dar ne interesează foarte mult de ce nu transmiteţi prin radio acele cântece care se cântau în anul 1946 în timpul celei mai grozave foamete, când lumea mânca felurite burueni. Ei cântau: «Foaie verde leuştean, hai să strângem mogâldan» şi multe altele. Asta este o adevărată creaţie norodnică, dar ceea ce cântaţi voi îs nişte prostii compuse de voi, pe care norodul nu le mai poate suferi”. După numeroase măsuri operative şi expertize grafologice, în primăvara anului 1953, făptaşul a fost identificat. Ana Grigoriu este arestată la 5 martie 1953. A fost interogată de 11 ori. De asemenea, au fost interogaţi colegii de breaslă şi părinţii tinerei.

PĂSTRA PORTRETELE REGELUI MIHAI

La 31 martie 1953, ancheta preliminara s-a încheiat, iar la 15 aprilie dosarul este examinat în şedinţa închisă (fără participarea martorilor) a Judecătoriei Supreme a RSS Moldoveneşti. Ana recunoaşte că a trimis scrisorile şi că era conştientă că poate fi arestată. Precizează că a citit Constituţia URSS, dar nu credea nicio iotă din ceea ce era scris în ea. Şi portretele Regelui Mihai şi a Reginei Maria le-a păstrat, conştientizând că poate avea neplăceri. Mai spune că citeşte presa permanent şi că, mai ales de când a fost arestată, s-a convins încă o dată cât de greu trăiesc colhoznicii şi muncitorii în URSS.

Sentinţa de condamnare a fost cea preconizată: Ana Grigoriu, în baza art. 54/10 – „Agitaţie şi propagandă antisovietică”, din Codul Penal al RSS Ucrainene, a fost condamnată la zece ani de detenţie în lagăre de munci forţate, cu decăderea ulterioară din drepturile politice pentru un termen de cinci ani.

ELIBERATĂ DIN GULAG ÎN 1956

În 1954 comisia pentru examinarea dosarelor persoanelor judecate pe criterii politice conchide că Ana Grigoriu a fost judecată corect şi că nu există temei pentru a fi reabilitată. Un an mai târziu, la 31 martie 1955, Judecătoria Supremă a RSSM îi reduce pedeapsa. Ana Grigoriu este eliberată din gulag la 25 aprilie 1956.(sursa:historia)

Scrie un comentariu

Din categoria Basarabia, istorie, Uncategorized

Basarabia, între Napoleon şi ţarul Alexandru I

Basarabia, între Napoleon şi ţarul Alexandru I

                                                                                                                   Autor: George Damian

Prin tratatul de pace de la Bucureşti, din 16 mai 1812, jumătate din Principatul Moldovei era anexată la Imperiul Rus sub falsa denumire de Basarabia. Dorinţa Rusiei de a se înstăpâni până la Dunăre – şi chiar dincolo de ea – nu era nouă. Chiar şi după înfrângerea suferită la Friedland, în 1807, ţarul Alexandru I încerca, în timpul negocierilor cu împăratul Napoleon, să anexeze Principatele Române. Corespondenţa diplomatică dintre cei doi împăraţi dezvăluie care erau în realitate intenţiile ţarului rus şi cum a perseverat în atingerea scopurilor sale. Documentele citate în continuare fac parte din cea mai completă colecţie de izvoare referitoare la răpirea Basarabiei din 1812, care îi aparţine lui Dimitrie A. Sturdza, „Acte şi documente relative la istoria renascereri României”, vol. I, tipărit la Bucureşti în anul 1900.


Diplomaţii ţarului ştiau foarte bine ce aveau de gând cu Principatele Române încă dinainte de încheierea păcii de la Tilsit – iar evacuarea Moldovei şi a Valahiei nu făcea parte din planurile lor. În memoriul din iunie 1807 – „Câteva idei care şi-ar putea găsi locul în instrucţiunile negociatorului rus ce va fi însărcinat să tracteze despre pace” – se spunea clar, la punctul „Evacuarea Moldovei şi a Valahiei”: „Fără îndoială este de dorit ca în vreme ce facem pace cu Franţa să ne putem păstra capacitatea de a negocia direct cu Poarta. Însă deoarece nu se va putea evita intervenţia lui Napoleon în acest aranjament va trebui să obţinem timp şi să promitem evacuarea celor două principate în schimbul condiţiei că, până la încheierea păcii definitive între Rusia şi Franţa, Moldova şi Valahia se vor bucura deplin de drepturile şi privilegiile obţinute prin pacea de la Kuciuk-Kainardji” (p. 565). Pentru diplomaţii ruşi, evacuarea principatelor era o simplă promisiune.

Ruşii nu vor să plece din principate

Tratatul de pace de la Tilsit, din 7 iulie 1807, stipula la articolul 22: „Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahia şi Moldova, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Înălţimii Sale Sultanul până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv dintre Rusia şi Poarta Otomană”. Condiţia rămânerii turcilor în afara Principatelor Române a fost folosită de ruşi în august, când turcii s-au grăbit să intre în Brăila după încheierea armistiţiului de la Slobozia, iar sub acest pretext ţarul Alexandru a refuzat să îşi mai retragă trupele. De fapt, la Moscova, decizia de a menţine Principatele Române sub ocupaţie fusese luată independent de acţiunile turcilor. Pe 19 august 1807, baronul Budberg îi prezenta ţarului Alexandru I un referat în care afirma că retragerea trupelor ţariste dincolo de Nistru ar fi constituit un avantaj mult prea mare pentru turci, care puteau traversa Dunărea mult mai repede în cazul reizbucnirii ostilităţilor.

Recomandarea baronului Budberg era ca trupele ruse să rămână în Valahia şi Moldova, iar pe 20 august 1807, generalul Michelson a primit ordin să lungească negocierile pentru armistiţiul cu turcii şi să nu se retragă din Principatele Române (p. 597). Mai apoi, ţarul Alexandru I avea să motiveze păstrarea principatelor prin nerespectarea armistiţiului de către turci şi prin faptul că nici Napoleon nu îşi retrăsese trupele din Prusia.

„Majestatea sa doreşte să păstreze (…) şi acea fâşie strâmtă de pământ care deşi nu este o provincie poartă numele de Basarabia”

În cursul discuţiilor şi a schimburilor de scrisori referitoare la retragerea trupelor ruse din principate, un mesaj al contelui Rumianţev – ministrul rus de Externe – către ambasadorul rus la Paris, contele Tolstoi, dezvăluie faptul că ruşii ştiau foarte bine ce înseamnă Basarabia: „Majestatea sa doreşte să păstreze Moldova şi Valahia şi acea fâşie strâmtă de pământ care deşi nu este o provincie poartă numele de Basarabia” (p. 674) De fapt, în majoritatea corespondenţei diplomatice ruse se face diferenţa între Principatul Moldovei de la Carpaţi la Nistru şi fâşia numită Basarabia dintre Dunăre şi Marea Neagră. Relatând discuţiile dintre ambasadorul rus Tolstoi şi împăratul Napoleon din 10 ianuarie 1808 (p. 714), diplomatul rus spune că „vorbind de evacuarea Moldovei şi Valahiei l-am făcut să înţeleagă că eu nu cuprind în acestea şi Basarabia”. Replica lui Napoleon a fost că Basarabia nu a fost cuprinsă în Tratatul de la Tilsit; contele Tolstoi avea însă răspunsul pregătit: „ocuparea acestei fâşii ar reprezenta o chestiune de foarte mică importanţă ca să merite atenţia guvernului său”.

În cursul acestei discuţii Napoleon a avansat şi ideea unui atac comun franco-rus împotriva posesiunilor britanice din Indiile Orientale. Contele Tolstoi trimitea la Moscova cu acest mesaj şi două proiecte de convenţii între Franţa şi Rusia. În primul proiect, la articolul 2, evacuarea Moldovei şi a Valahiei de către trupele ruse era oferită în schimbul evacuării Prusiei de către trupele franceze, iar la articolul 3 se stabileşte ca ţarul Alexandru I să alipească la imperiul său provincia Basarabia, „drept compensaţie legitimă pentru cheltuielile provocate de ocuparea principatelor”. Al doilea proiect de convenţie prevedea un schimb: Napoleon urma să ocupe Silezia, iar ţarul Alexandu I primea în schimb „Moldova şi Valahia, împreună cu Basarabia şi gurile Dunării, astfel încât talvegul acestui fluviu de pe ultimul braţ din partea Imperiului Otoman să servească drept graniţă între cele două state”.

Una mie, una ţie…

În baza acestor proiecte de convenţii, au urmat patru întâlniri între ambasadorul francez la Moscova, de Caulaincourt, şi ministrul rus de Externe, Rumianţev.

Aceste dezbateri au fost rezumate într-o notă alcătuită de Rumianţev pe 9 martie 1808, document care merită redat integral pentru a vedea cum doreau Rusia şi Franţa să împartă sud-estul Europei: „În ideea tratatului de alianţă: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia şi Bulgaria; Franţa va primi Albania, parte din Bosnia, Moreea şi Candia; Austria, Croaţia şi o parte din Bosnia. Serbia va fi independentă şi dată unui prinţ din casa de Austria sau unui alt prinţ străin căsătorit cu o mare ducesă a Rusiei. În ideea marii împărţiri: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia, Bulgaria şi o parte din Rumelia, frontiera rusă urmând să treacă prin cea a Bulgariei şi prin cea actuală a Serbiei până la lanţul muntos care trece pe lângă Traianopolis, de acolo râul Mariţa urmând să servească drept frontieră a acestei puteri până la mare. Franţa va primi Bosnia, Albania, Moreea, Candia, Ciprul, Rodosul, toate insulele arhipelagului, Smirna, Siria şi Egiptul. Austria va primi Serbia în stăpânire deplină ca provincie austriacă, Macedonia până la mare, mai puţin părţile pe care Franţa le poate dori pentru a-şi fortifica frontiera sa din Albania, într-un mod asemănător cu ce va dori această putere la Salonic. Va fi trasată o linie de la Scopia până la Orfana prin care frontiera austriacă va ajunge la mare. Croaţia, chiar dacă nu s-a vorbit despre ea, va putea aparţine Franţei sau Austriei, după cum va dori împăratul Napoleon. Fie că va fi adoptată una sau alta dintre aceste idei, cele trei puteri vor contribui la o expediţie în Indii, Rusia nu pretinde nimic în Indii pentru cooperarea sa” (p. 811).

Alipirea Basarabiei, una dintre cererile ţarului

Dacă împărţirea Balcanilor a fost uşoară, negocierile dintre francezi şi ruşi s-au blocat în momentul în care a venit vorba de Constantinopol şi de strâmtorile către Marea Neagră. Ruşii doreau să ocupe capitala Imperiului Otoman, francezii doreau să pună mâna pe strâmtori. În cea mai bună tradiţie a diplomaţiei ruse, împăratul Napoleon avea să-i spună ambasadorului francez să uite de această propunere, când acesta i-a reamintit de un mai vechi proiect al unui Constantinopol independent. Pe 12 martie 1808, contele Rumianţev alcătuia o sinteză a cererilor ruse, în care formula clar cererile ţarului: „Alipirea Moldovei şi Valahiei la Rusia, astfel ca graniţa acestui imperiu să fie Dunărea, ceea ce cuprinde şi Basarabia, care de fapt este o fâşie la malul mării şi care în general este considerată ca făcând parte din Moldova” (p. 822).

Negocierile s-au încheiat prin convenţia secretă de la Erfurt din 12 octombrie 1808, fiind lăsat deoparte proiectul invadării Indiilor britanice, dar şi proiectul împărţirii Imperiului Otoman. Vara anului 1808 s-a dovedit dificilă pentru Napoleon, care a trebuit să se confrunte cu rebeliunea spaniolă, astfel că marile proiecte din est au trebuit să fie abandonate. Problemele dintre cei doi împăraţi au rămas nerezolvate, iar soarta Principatelor Române avea să fie stabilită tot în cadrul unor negocieri care nu au ţinut seama de voinţa românilor.

(sursa:historia.ro)

Scrie un comentariu

Din categoria Basarabia, istorie, Uncategorized

Zece arme…mai bizare

   Zece arme…mai bizare

     Războiul a făcut şi va face mereu parte din îndeletnicirile de bază ale omului, care şi-a folosit inventivitatea şi în domeniul armelor. Folosindu-se de toate resursele de care dispuneau, oamenii au creat unelte care să zdrobească, lovească, nimicească. Fiecare popor a avut la îndemână diverse arme unice, dar de obicei când ne referim la antichitate ne vin în minte săbii, suliţe sau arcuri. Sunt însă şi multe arme mai puţin obişnuite, ca de exemplu:

Ciomagul de jad

Folosit îndeosebi de către triburile Maori din Noua Zeelandă, „ciomagul” cu design relativ simplu are ca material jadeitul. În mod bizar, Maori se foloseau de astfel de ciomege de dimensiuni în jur de doar 30 cm. mai mult pentru a împunge inamicul decât pentru a-i aplica lovituri. Arma mai avea şi o însemnătate spirituală. Fiecare armă dobândea un nume şi era transmisă din generaţie în generaţie. Se credea chiar că ciomagul beneficia de o mana (fortă spiritulaă) proprie. Ciomagul reprezenta un simbol al conducerii, iar dacă o căpetenie pierdea arma se depuneau mari eforturi în vederea recuperării sale.

Sabia Shaolinilor

Săbiile încovoiate chinezeşti erau preferatele călugărilor Shaolin din nord. Cu un design foarte artistic, lamele erau curbate în formă de cârlig la capătul care permitea purtătorului să lege lamele de vârf şi să le mânuiască ca pe o singură armă cu rază mare de acţiune. Garda în formă de semicerc era excelentă pentru blocarea loviturilor, dar şi pentru crestarea inamicului care venea prea aproape. Capătul mânerelor era ascuţit, ca un mini-pumnal, bun la înjunghierea pe rază scurtă. Aceste arme erau mai mult în apanajul civililor, armata uzitându-le foarte rar.

Cuţitul Kpinga

Kpinga era un cuţit care se arunca, caracteristic războinicilor din tribul Azande. Populaţia Zande sălăşluia în Nubia, o regiune din Africa alcătuită din Sudanul de Nord şi Egiptul de Sud. Cuţitul (cunoscut şi după porecla sa, Hunga Munga), avea dimensiuni cam de 50 cm. şi trei lame care se prelungeau din centru. Lama cea mai apropiată de mâner  imita forma organului genital masculin, simbolizând virilitatea războinica. Aranjamentul lamelor pe kpinga creştea considerabil şansele de atingere a ţintei. Dacă posesorul armei se însura, o dăruia drept zestre familiei soţiei sale.

Macuahuitl

Macuahuitl era o bucată mare de lemn sculptat în formă de spadă, în care se inserau bucăţi ascuţite de obsidian. Cum la macuahuitl lipsea un punct ascuţit, nu se putea întrebuinţa la înjunghiat, cu toate acestea rândurile dinţate cu obsidian aveau avantajul producerii unor răni prin rupere şi sfâşiere. Lemnul însuşi este suficient de tare şi greu pentru a zdrobi inamicul, astfel permiţând aztecilor captura sa cât era încă în viată, pentru ca apoi să săvârşească ritualul sacrificial.

Foarfecele

Arma aceasta cu un aspect mai ciudat era întrebuinţată în arena de către gladiatori. Interesant este că cei ce o mânuiau erau numiţi…”foarfece”. armătura de metal de la capăt alcătuia un tub lung care acoperea braţul gladiatorului, permiţând uşor blocarea, pararea şi contratacul. Făcută din oţel călit, foarfecele măsura până la un picior şi jumătate. Era surprinzător de uşoară, cântărind în jur de 2,5 kg., ceea ce amplifica viteza de mânuire. Designul special al armei o clasifica printre favoritele publicului.  

Chakramul

Nu este vorba chiar despre ceva asemănător cu frisbee…Spre deosebire de acesta, chakramul era adesea aruncat în verticală şi nu în orizontala. Cercul metalic mortal putea să aibă şi un picior în diametru (30 cm.). lama extrem de tăioasă asigura retezarea cu uşurinţă a mâinii sau piciorului. Arma este originară din India, unde se număra printre principalele arme folosite de nobilimea Sikh. Chakramul putea fi aşezat în stive şi aruncat repetitiv, iar o metodă interesanta de aruncare practicată de războinicii profesionişti era învârtirea pe degetul arătător şi apoi, cu o mişcare iute, aruncarea lamei către inamic.

Chu Ko Nu

O altă armă chinezească, cho ko nu este practic un strămoş al puştii. Sacrifica raza de acţiune şi forţa în favoare reîncărcării imediate. Caseta de lemn de pe arbaletă conţinea 10 săgeţi care se potriveau de îndată ce levierul rectangular din spate era tras înapoi după tragere. Un fapt interesant este că chu ko nu a continuat să fie folosit până la războaiele sino-japoneze din 1894-95, la mulţi ani dupa ascensiunea armelor de foc. Arbaleta putea să tragă în medie 10 săgeţi în 15 secunde. Comparativ cu timpul necesar reîncărcării arcului şi arbaletei normale, este o îmbunătăţire considerabila. Pentru a spori eficacitatea, unele săgeţi erau înmuiate în otravă extrasă din omeag.

Cuibul cu albine

Chinezii au fost foarte inovatori în materie de arme, trebuie să le acordăm credit pentru asta. Una dintre ele este „stupul”, sau focul zburător. Este vorba in primul rând de un recipient umplut cu tuburi în forma de hexagon, care văzut edin faţă dau impresia unui mare fagure. În interiorul fiecărui tub se afla o săgeată care se putea proiecta mai eficace decât în cazul arcului tradiţional. Până la 32 de de săgeţi puteau fi lansate simultan din asa-numitul cuib, ucigând destui duşmani.  

Katara

Aceasta armă de origine indiană oferea posesorului gheare de urs. Katara la prima vedere dispune de o singură lama, totuşi dacă este activat un trăgaci de pe mânerul în formă de H, lama se împărţea in trei, una pe mijloc şi două laterale. Cele trei lame nu numai că eficientizau arma pentru înjunghiat şi sfârtecat, dar aveau şi un puternic efect intimidant. Poziţionarea lamei pe mâner permitea şi pararea loviturilor. Designul neobişnuit mai are si un alt scop: lama triplă penetra cu uşurinţă orice fel de armură asiatică.

Zhua

Şi iar o armă chinezească…la fel de originală. Mâna remarcabilă de fier din vârful armei avea unghii tăioase care sfâşiau carnea, rupând-o de pe trup. Dar simpla greutate a armei era suficientă pentru a doborî inamicul, ghearele făcând-o cu adevărat fatală. Dacă era mânuită de un profesionist, se folosea şi pentru a da jos soldatul de pe cal. Principala uzanţă a zhuei se rezuma însă la deposedarea inamicului de scut, pentru a-l face vulnerabil în faţa mâinii de fier.

(sursa: listverse.com)

Scrie un comentariu

Din categoria Arme, istorie, Uncategorized

SIMPOZION INTERNAŢIONAL 12 mai 2012

SIMPOZION INTERNAŢIONAL  12 mai 2012

Câteva imagini de la desfăşurarea simpozionului

Scrie un comentariu

Din categoria simpozion