Regele Ferdinand şi Regina Maria-1917

1917, august.

Regele Ferdinand şi Regina Maria discută cu trupele Vânătorilor de munte.

Fotografia este colorată digital. Sursa:https://www.flickr.com/photos/arhivelenationale/

Batalionul Vânătorilor de Munte-1917

La 24 ianuarie 1917, în prezenţa regelui Ferdinand I, Batalionul Vânătorilor de Munte a primit Drapelul de Luptă, iar militarii au depus jurământul la cetatea lui Ştefan cel Mare de lângă Târgu Neamţ. Fotografia este colorată digital. Sursa: Neculai Moghior si Dana-Irina Voicu, Ferdinand I – Regele Întregitor de Țară, Editura Militară, București, 2011.

Târgu Neamț -Ulița Mare-Biserica Adormirea

 

 

 

 

click pe imagine

Ferdinand la Cetatea Neamț- 1917

Regele Ferdinand cu Regina Maria și Generalul Berthelot la poalele Cetății Neamțului. Fotografia originală alb – negru a fost realizată în 1917 de  Herscovici & Spack.

click pe imagine

 

 

Foto: militari din batalionul de vânători de munte la poalele Cetăţii Neamţului. (Muzeul Militar Naţional)

O istorie a muzicii militare

                     La 1 iulie 1831, prin Regulamentul Organic ia naștere la Iași, în cadrul “Strajei Pamântesti”, prima fanfară militară, atestată odată cu apariția celor dintâi regulamente militare, în care sunt consemnate prevederi privind prezenta și numarul ostașilor muzicanți. În 1830 este înființată Armata Natională permanenta, numita de contemporani “Straja Pamânteasca”. În primavara anului 1831 au aparut cele dintâi regulamente militare în care sunt consemnate prevederi privind prezenta si numarul ostasilor muzicanti care intrau în componenta celor trei regimente înfiintate în 1830 în Tara Româneasca. Deci, începând cu anul 1831, în documentele de constituire si angajare a efectivelor armatei sunt prevazuti si “muzicantii”, fapt ce atesta atentia acordata de oficialitatile militare acestei categorii de ostasi.

În anii ce au urmat, muzicile militare au constituit o prezenta permanenta la sarbatori nationale, manifestari social-politice, culturale si nu în ultimul rând, în momentele fierbinti ale zbuciumatei noastre istorii. În tumultul revolutiei de la 1848 din Tarile Române, fanfarele erau prezente în mijlocul poporului amplificând entuziasmul acestuia pentru realizarea idealurilor avansate ale vremii.

O prezenta activa au avut-o formatiile de fanfara si în perioada înfaptuirii unirii Principatelor Române din 1859, când “cu Hora Unirii îl primea muzica militara pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza”. În 1867, în cadrul Ministerului de Razboi se instituie functia de “inspector general al muzicilor militare”, functie în care este numit seful de muzica clasa I, capitan Eduard Hübsch.

În perioada de dupa razboiul de independenta, avându-se în vedere numarul relativ mic de muzici militare, prin Decizia ministeriala nr. 114 din 25 iulie 1880, s-a hotarât ca la fiecare regiment de dorobanti sa se constituie câte o muzica militara sub denumirea de “fanfara”.

Începând cu 26 mai 1895, la conducerea muzicilor militare, în functia de inspector este numit Iosif Ivanovici, autor al celebrului vals “Valurile Dunarii”. El a înzestrat muzicile militare cu instrumente noi, repertoriu valoros si divers, sprijinind în acelasi timp, activitatea de pregatire a viitorilor instrumentisti militari.

La 10 octombrie 1936 ia fiiţă ,,Şcoala elevilor muzicanţi”  institutie menita sa asigure pregatirea si formarea personalului muzicilor militare. La timpul respectiv, aceasta scoala a constituit prima forma de învatamânt muzical preuniversitar din tara noastra. In paralel cu perfectionarea organizatorica si în plan profesional a muzicilor existente la 15 iunie 1954, are loc un eveniment cu largi rezonante: ia fiinta o formatie etalon, unicat în armata si în tara  – Muzica Reprezentativa a Armatei.

(sursa brailachirei.wordpress.com)

Armata Română în perioada interbelică

         

      Armata Românǎ a avut un rol important în fǎurirea statului naţional unitar român în anul 1918[1]. Intrarea României în rǎzboi, în august 1916, a stimulat conştiinţa naţionalǎ nu numai din Regat, dar şi din teritoriile aflate sub stǎpâniri strǎine, iar prin jertfa de sânge a ostaşilor sǎi a contribuit la mǎcinarea forţelor Puterilor Centrale şi la succesul luptei de eliberare a popoarelor din Austro-Ungaria. Noile realitǎţi geopolitice din Europa au fost ratificate prin tratatele de pace din 1919-1920, care au confirmat unirea Bucovinei, Transilvaniei şi Basarabiei cu România. Dupǎ rǎzboi, clasa politicǎ şi românii în general, au trǎit într-o stare euforicǎ. Se considera cǎ Marea Unire era un act de dreptate istoricǎ, şi care era atât de evident, încât nu mai trebuia sǎ fie demonstrat. Ca urmare, propaganda revizionistǎ ungarǎ, sovieticǎ şi bulgarǎ – care contesta apartenenţa la România a Transilvaniei, Basarabiei şi Dobrogei de sud – era cu totul lipsitǎ de temei şi deci nu trebuia luatǎ în serios. Unul dintre puţinii cǎrturari şi oameni politici români care a sesisat pericolul propagandei revizioniste a fost N. Iorga care, cǎlǎtorind mult în strǎinǎtate şi fiind preocupat de soarta României, afirma în 1926: „Nu se ştie îndeajuns ce formidabilǎ e propaganda ungureascǎ contra noastrǎ astǎzi şi cât de adânc pǎtrunde pretutindeni, ce oameni de seamǎ din toatǎ lumea ajung sǎ se convingǎ cǎ noi suntem nişte barbari rǎpitori, balcanizatorii unor teritorii care revin Coroanei Sfântului Stefan. O sǎ ne întâlnim cândva cu rezultatele acestei propagande şi o sǎ ne muşcǎm mâinile pânǎ la sânge pentru cǎ facem economii unde nu trebuie”.

Semnalul tras de N. Iorga nu a fost ascultat. In 1940, dupǎ dictatul de la Viena, Liviu Rebreanu mǎrturisea: „Noi n-am crezut, nimeni nu şi-a putut închipui cǎ dreptatea româneascǎ, ar mai putea fi judecatǎ vreodatǎ. Dreptatea noastrǎ s-a împlinit ca rezultat al unui principiu recunoscut de toţi, pretutindeni, pentru totdeauna […] Etnice au fost graniţele noastre, nu politice sau strategice. De aceea am crezut cǎ sunt eterne […] Numai cine nu are dreptate trebuie sǎ se zbuciume, sǎ mintǎ, sǎ înşele pentru a crea aparenţa împotriva evidenţei”. Animaţi de o asemenea concepţie, guvernanţii români au alocat fonduri derizorii pentru propaganda în strǎinǎtate, iar în posturile dipolmatice de ataşaţi culturali au fost trimişi – cu câteva excepţii notabile, Lucian Blaga, Mircea Eliade şi încǎ vreo doi-trei – clienţi politici, care nici nu se pricepeau şi nici nu erau preocupaţi sǎ contracareze propaganda ostilǎ României. Mai mult, politicienii români, obişnuiţi încǎ din evul mediu sǎ obţinǎ avantaje politice şi chiar conducerea ţǎrii lor de la Inalta Poartǎ, au continuat aceastǎ practicǎ, înlocuind Istanbulul cu Parisul şi Londra. Aproape orice schimbare de guvern era precedatǎ de o amplǎ campanie în Franţa şi Marea Britanie împotriva partidului aflat la putere, acuzat cǎ a creat o stare de tensiune în ţarǎ, care era pe punctul de a se transforma într-o revoluţie devastatoare. Ca urmare, Occidentul trebuia sǎ intervinǎ urgent în România, pentru liniştirea spiritelor în aceastǎ zonǎ a Europei.

          În aceste condiţii, o parte a opiniei publice europene, precum şi mulţi lideri politici au început sǎ dea crezare propagandei ostile României, apreciind cǎ acest stat era neviabil, deoarece şi-a extins prea mult graniţele în 1918. Astfel, politicienii români, chiar fǎrǎ voia lor, au contribuit la deteriorarea imaginii României pe plan internaţional şi au dat apǎ la moara propagandei revizioniste. Dupǎ cum bine se ştie, principala forţǎ prin care se asigurǎ independenţa şi integritatea teritorialǎ a unui stat este Armata. Ca urmare, statul naţional unitar român, fǎurit dupǎ grele lupte şi jertfe, trebuia sǎ fie apǎrat de o armatǎ puternicǎ, bine instruitǎ şi cu o dotare tehnicǎ adecvatǎ. Guvernanţii români nu ezitau sǎ facǎ declaraţii publice privind grija pentru armatǎ, sǎ dea asigurǎri cǎ aceasta era pregǎtitǎ sǎ apere fiecare „palmǎ din pǎmântul Patriei”. S-au înregistrat unele progrese privind industria naţionalǎ de apǎrare. S-au înfiinţat câteva mari întreprinderi, din rândul cǎrora se detaşeazǎ I.A.R.-Braşov, Copşa-Micǎ-Cugir, Malaxa, Titan-Nǎdrag-Cǎlan, Voina, ş.a. Totuşi, accentul cǎdea tot pe importul de armament şi muniţii, din Cehoslovacia, Franţa, Italia. Dar, între propaganda oficialǎ şi realitatea concretǎ exista o mare discrepanţǎ. Alocaţiile bugetare pentru Armatǎ erau printre cele mai scǎzute din Europa, iar starea materialǎ şi moralǎ a trupei extrem de dificilǎ.

Într-o notǎ informativǎ a Secţiei a II-a a Marelui Stat Major al Armatei datatǎ 23 iulie 1931 se menţiona:
„Corpurile de trupǎ nu se mai pot aproviziona cu nimic din cauzǎ cǎ nu au bani, nici nu au credit. Rezultatul acestei stǎri este:
– Soldatul este rǎu hrǎnit şi pe viitor nici nu se mai ştie cum va putea fi hrǎnit, din lipsǎ de bani şi credit.
– Caii slǎbesc, cei mai bǎtrâni se vor pierde din cauza mizeriei fiziologice în care vor ajunge.
– Trupa nu-şi primeşte solda de o,75 lei pe zi, ceea ce face sǎ slǎbeascǎ disciplina şi încrederea în instituţia armatei, care nu-i poate hrǎni nici plǎti.
– Starea igenicǎ a soldatului, întreţinerea cazǎrmilor, echipamentului şi materialelor, care se fǎceau din fondul de întreţinere, care nu s-a mai primit din luna aprilie, nu se mai poate face şi se ajunge la pierderea unui mare procent de echipament, harnaşament şi materiale, care nu se mai pot repara la timp, iar soldatul va fi lipsit şi de sǎpunul necesar curǎţeniei sale corporale.
– Ofiţerii nu dispun de sumele necesare plǎţii chiriei, întreţinerii familiilor lor, achitǎrii datoriilor în restanţǎ şi sunt nevoiţi a face noi datorii, implorând bǎcanii, mǎcelarii, proprietarii de case sǎ fie amânaţi cu plata datoriilor”.

Replicând, în 1943, lui Constantin I.C. Brǎtianu, care elogia politica faţǎ de armatǎ a guvernelor liberale din perioada interbelicǎ, mareşalul Ion Antonescu ţinea sǎ-i aminteascǎ: „Spectacolul dat zilnic în stradǎ de soldaţii în zdrenţe şi desculţi şi de ofiţerii destrǎbǎlaţi de demoralizare, nu s-a putut încǎ uita şi nu se va uita niciodatǎ”. Numeroase sunt documentele care aratǎ cǎ bugetul armatei – atâta cât era – a fost devalizat de unii factori de conducere ai ţǎrii, începând cu regele Carol al II-lea şi camarila sa. Încǎ din 1930, pentru a spori alocaţiile bugetare, Carol al II-lea a cerut instituirea timbrului prentru aviaţie, aplicat la produsele de larg consum şi la actele notariale. Dar, o bunǎ parte a sumelor adunate au avut o altǎ destinaţie. Astfel, în februarie 1932 s-a realizat un acord între Carol al II-lea şi fosta sa soţie, principesa Elena. prin care aceasta urma sǎ se stabileascǎ în strǎinǎtate, primind în schimb importante compensaţii materiale. Pentru achiziţionarea unei vile la Florenţa, principesa avea nevoie de 30.000.000 de lei, iar regele i-a cerut ministrului de Finanţe, Constantin Argetoianu, sǎ gǎseascǎ o soluţie. Acesta avea sǎ relateze cǎ, neputându-l refuza pe suveran, a decis sǎ ia 27 de milioane din fondul timbrului pentru aviaţie şi 3 milioane din fondul pentru încurajarea agriculturii. Ministrul îl scuzǎ pe Carol al II-lea, dar nu şi principesǎ, „care s-a arǎtat şi cu acest prilej de o implacabilǎ aviditate bǎneascǎ”. Aşadar, o bunǎ parte din banii pe care cetǎţenii îi plǎteau pentru dotarea armatei române au fost deturnatǎ de ministrul de Finanţe la cererea expresǎ a regelui Carol al II-lea.

Generalul Ion Antonescu, aflat în fruntea Marelui Stat Major, dupǎ o analizǎ atentǎ a situaţiei privind utilizarea fondurilor pentru armatǎ, se declara „îngrozit”. Într-un memoriu adresat regelui Carol al II-lea şi preşedintelui Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tǎtǎrescu, în aprilie 1934, acesta conchidea: „Putregaiul este atât de mare, încât a rǎmâne în mijlocul lui înseamnǎ a-mi lega numele de un dezastru care este inevitabil, dacǎ continuǎm sistemul şi metodele actuale”. Replica lui Carol al II-lea şi a lui Tǎtǎrescu a fost demiterea generalului Antonescu din funcţia pe care o ocupa.

Timp de un deceniu şi jumǎtate armata românǎ a folosit armamentul rǎmas din timpul Primului Rǎzboi Mondial, depǎşit tehnic şi uzat din punct de vedere moral. Abia în iulie 1934 s-a înfiinţat Ministerul Armamentului, care a fost desfiinţat în februarie 1937. În octombrie 1938 s-a înfiinţat Ministerul Înzerstrǎrii Armatei, în fruntea cǎruia a fost numit Generalul Iosif Iacobici, iar din februarie 1939 economistul Victor Slǎvescu. În însemnǎrile sale zilnice, ministrul Victor Slǎvescu noteazǎ impresiile culese cu ocazia vizitelor fǎcute în mai multe unitǎţi militare şi fabrici de armament. Citǎm pe cele din aprilie 1939: La Divizia de Artilerie din Arad: „Multe lipsuri. Nici o armǎ nouǎ la trupe”. În Bucureşti, la fortul Bragadiru: „plin de muniţii. Halul în care se gǎsesc aceste muniţii mǎ umplu de jale”. La Atelierul Central de Confecţii al Armatei: „O impresie de jale. Maşini vechi, murdǎrie, lipsǎ totalǎ de organizare”.

Achiziţionarea de armament nu s-a fǎcut dupǎ un plan riguros, ci mai curând dupǎ interesele unor persoane apropiate puterii. Cu urmare, în dotarea trupelor de uscat se aflau patru tipuri de arme pentru infanterie, patru modele de tunuri de câmp, şase de obuziere, trei de tunuri de asediu, douǎ de tunuri de munte etc. Situaţia era similarǎ în domeniul aeronauticii, unde existau 25 de tipuri de avioane şi peste 15 de motoare. Generalul V. Hentzescu aprecia cǎ aeronautica româneascǎ „semǎnǎ cu un muzeu demn de a rivaliza cu o expoziţie perfect organizatǎ”. Cu toate eforturile financiare fǎcute de statul român dupǎ 1935, nu s-a putut asigura dotarea necesarǎ armatei, a cǎrei misiune era apǎrarea ganiţelor naţionale. Cercetǎtorii militari au stabilit cǎ în preajma rǎzboiului lipsurile erau considerabile: 25-75% la micul echipament; 40-59% la îmbrǎcǎminte; 25-60% la marele echipament; 8-37% la obiecte de cazarmament etc. etc.

Deşi cunoştea situaţia realǎ, Carol al II-lea continua sǎ ţinǎ discursuri patriotarde. Prezent la Chişinǎu în ziua de 6 ianuarie 1940, regele a rostit un patetic discurs în care a afirmat “drepturile noastre istorice asupra acestui ţinut moldovenesc”, iar în Mesajul pentru deschidere a lucrǎrilor Parlamentului, la 7 martie 1940, dǎdea asigurǎri cǎ: „Toate resursele teritoriului, toate puterile de muncǎ, de producţie şi de schimb au fost puse în slujba înzestrǎrii militare cu ajutorul însufleţit al întregii ţǎri, conştiente cǎ Armata rǎmâne chezǎşia supremǎ a independenţei şi integritǎţii fruntariilor”.

Realitatea era cu totul alta. La 26 august 1940, în Studiul întocmit de Secţia Operaţii a Marelui Stat Major asupra situaţiei politico-militare a României, se aprecia:
„1. Ne considerǎm complet izolaţi şi lipsiţi de sprijin material şi politic al oricǎrei puteri strǎine.
2. Ne considerâm în situaţia de a fi atacaţi:
– cu certitudine, simultan, de cǎtre ruşi şi unguri, deci la frontierele de Est, de Nord şi de Vest;
– cu oarecare probabilitate, de cǎtre bulgari şi iugoslavi care vor cǎuta sǎ speculeze situaţia noastrǎ grea”.

Desigur, este de discutat eficienţa politicii externe promovatǎ România în perioada interbelicǎ – despre care, de regulǎ se spun cuvinte frumoase – dacǎ s-a ajuns în situaţia ca pânǎ şi Iugoslavia, aliata noastrǎ în Mica Înţelegere şi în Înţelegerea Balcanicǎ, sǎ fie inclusǎ în rândul probabililor inamici. Pe de altǎ parte, se cuvine subliniat faptul cǎ valoarea unui armate şi a comandanţilor este apreciatǎ în funcţie de modul de acţiune în momentele critice pentru intergitatea teritoriului naţional. Din acest punct de vedere, realitatea s-a vǎzut în vara anului 1940, când România a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, nord-estul Transilvaniei şi Dobrogea de sud.

În Consiliile de Coroanǎ din iunie şi august 1940, şefii Armatei Române s-au pronunţat pentru acceptatea notelor ultimative sovietice şi a dictatului de la Viena. În Jurnalul sǎu, Carol al II-lea nota la 27 iunie 1940 cǎ a discutat cu generalul Ion Ilcuş, ministrul Apǎrǎrii Naţionale, şi cu Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major: „Pǎrerea lor este cǎ nu putem rezista pe trei fronturi şi cǎ rezistenţa ar putea duce la pierderea forţei noastre armate”. Dupǎ cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, s-a format un nou guvern, în care generalul Gheorghe Mihail a devenit vicepreşedintele Consiliului de Mniniştri, iar conducerea Ministerului Apǎrǎrii Naţionale a revenit generalului Constantin Niculescu. La Consiliul de Coroanǎ din 29/30 august 1940, ambii generali s-au pronunţat pentru acceptarea dictatului de la Viena, apreciind cǎ „spiritul oştirii este pentru a se bate”, dar cǎ, în cazul unui rǎzboi cu Germania, Armata Românǎ nu ar putea rezista mai mult de douǎ sǎptǎmâni. Desigur, acest calcul este real, dar dacǎ de-a lungul istoriei, militarii şi oamenii politici români ar fi adoptat atitudini similare – punând în balanţǎ raportul de forţe – este foarte probabil cǎ România n-ar fi existat ca stat, iar astǎzi nu am mai putea vorbi despre curajul şi eroismul cu care românii, conduşi de Mircea cel Bǎtrân, Ştefan cel Mare, Vlad Tepeş şi alţi voievozi au înfruntat Imperiul Otoman, care avea o forţǎ armatǎ mult superioarǎ Moldovei sau Tǎrii Româneşti.

Istoria este, pentru cine vrea s-o cunoascǎ, o adevǎratǎ „carte de învǎţǎturǎ”. Din acest punct de vedere, perioada interbelicǎ poate oferi prilejul unor reflecţii şi judecǎţi de valoare, pentru a înţelege de ce statul naţional unitar român s-a putut menţine doar 22 de ani (1918-1940), dar şi pentru a evalua, la scara istoriei, situaţia actualǎ a României şi a armatei sale.

Sfǎrâmarea statului naţional unitar român, în vara anului 1940, a fost rezultatul presiunilor şi ameninţǎrilor celor douǎ mari puteri totalitare – Uniunea Sovieticǎ şi Germania. Dar clasa politicǎ româneascǎ nu poate fi exoneratǎ de rǎspunderile ce-i reveneau şi care au dus la aceastǎ catastrofǎ naţionalǎ. În primul rând, pentru cǎ nu s-a preocupat de imaginea externǎ a României, lǎsând inamicilor ei câmp liber de propagandǎ ostilǎ integritǎţii sale teritoriale, astfel cǎ o bunǎ parte a opiniei publice internaţionale şi mulţi oameni politici au fost convinşi cǎ extinderea teritorialǎ din 1918 a fost un „cadou” nemeritat, oferit acestei ţǎri de învingǎtorii din Primul Rǎzboi Mondial În al doilea rând, pentru cǎ a promovat o politicǎ externǎ unidirecţionalǎ – spre Franţa, care nu a fost în stare sǎ se apere pe sine, capitulând ruşinos la 22 iunie 1940. Aceastǎ politicǎ, în momentule critice pentru existenţa României, s-a dovedit falimentarǎ, ţara fiind complet izolatǎ şi neputându-se bizui pe nici un sprijin extern. În al treilea rând, pentru cǎ guvernanţii au dovedit o crasǎ iresponsabiliotate faţǎ de dotarea şi instruirea Armatei, iar comandanţii militari au abdicat de la propria lor menire – de a apǎra, cu orice preţ, integritatea teritorialǎ a ţǎrii lor.

Nu pot sǎ nu constat cǎ astǎzi lecţiile istoriei par a fi uitate – dacǎ au fost cu adevǎrat cunoscute vreodatǎ de actuala clasǎ politicǎ.
În primul rând, imaginea externǎ a României este dezastruoasǎ, fapt ilustrat de situaţia din vara anului 2012, când ţara s-a aflat într-o izolare aproape totalǎ, fiind supusǎ unor ample critici în mass-media şi în declaraţiile a numeroşi lideri politici din Europa şi din S.U.A.. Pe acest fond, un parlamentar maghiar a putut declara, chiar de pe teritoriul ţǎrii noastre, cǎ se impune anularea Tratatului de la Trianon prin care se confirma unirea Transilvaniei cu România, iar la Congresul al Partidului Popular European, desfǎşurat în Bucureşti în octombrie 2012, un cetǎţean român de etnie maghiarǎ a cerut federalizarea României.

În acest context, se impune o regândire a modului în care oficialii români – şi nu numai ei -, promoveazǎ imaginea externǎ a ţǎrii lor. Jalnicul spectacol din vara anului 2012, când foştii guvernanţi şi preşedintele au fǎcut tot ce le-a stat în putinţǎ pentru a decredibiliza Parlamentul şi de fapt imaginea României trebuie sǎ rǎmânǎ o paginǎ neagrǎ, dar definitiv închisǎ şi care sǎ nu se mai repete niciodatǎ.

În al doilea rând, participarea armatei pe teatrele de luptǎ ale N.A.T.O., cuvintele frumoase rostite la adresa ostaşilor români, se cuvin a fi mai mult popularizate, pentru a atenua percepţia general-negativǎ a ţǎrii noastre. Dar acest fapt nu trebuie sǎ o abatǎ de la raţiunea de a fi a oricǎrei armate naţionale. Din pǎcate, cu greu se mai poate vorbi astǎzi de educaţie patrioticǎ, în condiţiile în care Istoria Românilor a fost scoasǎ din planurile de învǎţǎmânt din liceele româneşti, iar tinerii sunt privaţi de cunoaşterea trecutului ţǎrii lor, astfel încât sǎ evite greşelile înaintaşilor şi sǎ ducǎ mai departe tradiţiile pozitive, înaintate acumulate de-a lungul secolelor. Istoria românilor a fost eliminatǎ şi din planurile de învǎţǎmânt de la Universitatea Naţionalǎ de Apǎrare. Concepţia potrivit cǎreia aceastǎ instituţie pregǎteşte specialişti este unilateralǎ, deoarece ofiţerii români nu trebuie sǎ fie nişte roboţi, ci nişte personalitǎţi conştiente de faptul cǎ misiunea lor cea mai sacrǎ este apǎrarea Patriei, a integritǎţii ei teritoriale. Repunerea ISTORIEI în drepturile ei fireşti pentru un stat civilizat, care-şi respectǎ înaintaşii, are responsabilitatea prezentului şi promoveazǎ o viziune tonicǎ despre viitor, poate constitui un pas important spre o adevǎratǎ educaţie patrioticǎ.

În al treilea rând, Armata Românǎ trebuie sǎ fie dotatǎ corespunzǎtor, pentru a-şi putea îndeplini misiunea fundamentalǎ pentru care a fost creatǎ. Situaţia actualǎ, când armata este nevoitǎ sǎ achiziţioneze nave şi avioane la mâna a doua, invocându-se motive bugetare, dar de fapt pentru ca guvernanţii de la Bucureşti sǎ câştige bunǎvoinţa liderilor politici din statele respective – aratǎ limpede o atitudine foarte asemǎnǎtoare cu cea din perioada interbelicǎ. Iar lecţia istoriei – a dramei naţionale din 1940 – nu trebuie ocultatǎ. Apartenenţa României la N.A.T.O. este o garanţie necesarǎ, dar nu suficientǎ. Nu trebuie sǎ ne hrǎnim cu iluzii şi nici sǎ dǎm credit total unor declaraţii de complezenţǎ pe care le fac unii lideri ai respectivei alianţe militare. La scara istoriei, alianţele nu sunt veşnice, iar marile puteri îşi urmǎresc întotdeauna propriile interese. S-a vǎzut foarte clar la sfârşitul perioadei interbelice, când alianţele de care România îşi legase toate speranţele, s-au prǎbuşit, dar şi la sfârşitul celui de-Al Doilea Rǎzboi Mondial, când liderii Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi S.U.A. şi-au împǎrţit sferele de influenţǎ (dominaţie), ţinând seama numai de interesele lor geo-strategice. Nu existǎ nici o garanţie cǎ astfel de situaţii nu se vor repeta într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, iar România sǎ redevinǎ victima conjuncturilor politice.

Ca istoric nu mi-am pierdut speranţa cǎ factorii politici responsabili vor înţelege cǎ numai o armatǎ bine instruitǎ, bine condusǎ şi bine dotatǎ constituie, cu adevǎrat, scutul de nǎdejde al Patriei, şi în primul rând al integritǎţii ei teritoriale.
————————————————————————–
[1] Comunicare prezentatǎ la Simpozionul Ministerul Apǎrǎrii Naţionale – instituţie fundamentalǎ a organizǎrii puterii armate a statului român, desfǎşuratǎ în ziua de 22 octombrie 2012, la Cercul Militar Naţional

autor: prof. univ. dr. Ioan Scurtu

(sursa: Revista Art-emis)

10 noiembrie – Ziua Artileriei Române

Pe data de 10 noiembrie, Armata Română sărbătoreşte Ziua Artileriei Române.

Gheorghe Bibescu, domnul Ţării Româneşti (1842 – 1848) a legiferat, prin Porunca Domnească nr. 198 din 10 noiembrie 1843, înfiinţarea primei baterii a Ţării Româneşti, act ce simbolizează constituirea Artileriei ca armă de sine stătătoare.

Anii 1843 – 1850 sînt anii organizării primelor baterii de artilerie în Ţara Românească şi Moldova, ani ai înfiinţării unor turnătorii proprii în Munţii Apuseni. Între 1853 şi 1854, bateriile de artilerie din Ţara Românească şi Moldova au luat parte la războiul ruso-turc, distingîndu-se în luptele de la Brăila, Gura Ialomiţei, Vadul Silistrei, Ostrov etc.

Pînă în anii Unirii a existat o singură baterie de artilerie călăreaţă. După 1859, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră, în Moldova, şi două în Ţara Românească, una călăreaţă şi una pedestră. Cele două baterii din Ţara Românească s-au constituit în primul divizion de artilerie al Armatei Române, al cărui comandant a fost colonelul Scarlat Ciocîrlan.

Conform unui decret dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au contopit, constituindu-se astfel primul Regiment de artilerie al armatei române moderne (organizat pe două divizioane), al cărui comandant a fost maiorul Tobias Gherghel.

Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 254 s-au centralizat atelierele, fabricile de pulbere, capsulăria etc. din diferite părţi ale ţării, sub denumirea de ‘Direcţia stabilimentelor de materiale ale artileriei’, care la 23 noiembrie 1861 a fost organizată pe trei secţii: Pirotehnie, Arsenalul de construcţii al armatei şi Fabrica de pulbere.

În septembrie 1860 în ‘Monitorul Oastei’ a fost publicat primul regulament de trageri pentru artileria română, întocmit de maiorul George Manu şi intitulat ‘Teoria dării’. În decembrie 1860 a fost publicată ‘Legea organizării puterii armate’, potrivit căreia în cadrul armatei române s-a constituit Corpul de Artilerie, compus din statul major al armei şi unităţile de artilerie. Nucleul statului major al artileriei a luat fiinţă abia în anul 1862, după unificarea ministerelor de război din ambele Principate, cînd s-a centralizat evidenţa personalului şi muniţiei.

În octombrie 1862, a fost înfiinţat Inspectoratul Armelor Speciale, care avea ca sarcină conducerea instrucţiei în unităţile de artilerie şi supravegherea activităţii productive, inspectorat desfiinţat în septembrie 1875, cînd a luat fiinţă Inspectoratul Artileriei, la conducerea căruia a fost numit colonelul George Manu.

Considerentele care au determinat modificările structurale din cadrul Armatei Române au stat şi la baza organizării şi înzestrării unităţilor de artilerie, divizate în artileria de cîmp, artileria de munte, artileria de cetate, pentru lucrări de fortificaţie (care s-a desfiinţat complet în toamna anului 1915) şi artileria antiaeriană, care a luat fiinţă la 15 august 1916, odată cu constituirea Corpului Apărării Antiaeriene.

Înaintea Primului Război Mondial, Armata Română dispunea de 294 baterii de artilerie. În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza 31 de brigăzi şi 79 de regimente de artilerie, dintre care 32 aveau în compunere trei divizioane, 31 aveau în compunere două divizioane, şapte erau regimente de artilerie grea, nouă – regimente de artilerie călăreaţă. La 3 septembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat sporirea efectivelor pînă la nivelul celor de război. După cel de-al Doilea Război Mondial, refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unităţi întoarse de pe front cu marile unităţi de recruţi, cu subunităţile şi unităţile de marş, realizîndu-se mari unităţi operative cu o încadrare şi înzestrare corespunzătoare. Între anii 1948 – 1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unităţi de arme întrunite. Astfel, în anul 1965, această pondere era de 1,5 ori mai mare faţă de perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru a asigura o conducere competentă a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înfiinţat Comandamentul Artileriei. Începînd cu anul 1949, o bună parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc avînd caracteristici superioare. În 1961 au luat fiinţă unităţile de rachete cu diferite destinaţii. În anii 1956 – 1965, artileria a fost dotată cu armament nou. Au fost sporite şi diversificate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eşaloanelor. Au intrat în dotare, alături de autotunurile şi tunurile existente, aruncătoarele de grenade antitanc şi rachetele antitanc dirijate. 

(sursa:ziarulfaclia.ro )

30 august 1877- 135 de ani de la asaltul armatei române asupra redutei turcești Plevna

“Aşadar, domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă.” – declaraţia din cadrul parlamentului din 9 mai 1877 a lui M.Kogalniceanu

      Intensificarea luptei de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominaţia otomană a constituit momentul  favorabil atingerii obiectivului urmărit de români.  Guvernul liberal în frunte cu Ion C. Brătianu, cercurile politice româneşti au apreciat că independenţa pe calea armelor nu se poate realiza, datorită raportului de forţe dintre ţara noastră şi Poartă, decât cu sprijinul Rusiei.
    România a încheiat astfel,  la 4 aprilie 1877,  la Bucureşti, Convenţia româno-rusă, în baza căreia statul român permitea armatelor ruse trecerea pe teritoriul naţional spre Balcani, iar Rusia se obliga să menţină şi să apere integritatea teritorială a României şi să respecte drepturile politice ale statului român.
La 12 aprilie 1877, Rusia declara război Imperiului Otoman, la 21 aprilie artileria turcă bombarda Brăila, iar la 26 aprilie Calafatul, Bechetul, Olteniţa şi Călăraşii. Artileria română răspundea  prin bombardarea Vidinului la 26 aprilie şi astfel se ajunge la instituirea stării de război între România şi Poarta.
La 9 mai 1977, ministrul român de Externe Mihail Kogălniceanu proclama independenţa de stat a României, printr-un  memorabil discurs.

Marele duce Nicolae, comandant suprem al armatei ruse , care în prima fază a războiului a respins cooperarea activă cu armata română, s-a văzut nevoit,  să solicite insistent intervenţia armatei române la sud de Dunăre. La 19 iulie 1877, a adresat o telegramă principelui Carol, cerându-i să treacă cât mai repede Dunărea:

,,Turcii, îngrămădind cele mai mari mase la Plevna, ne nimicesc. Te rog să faci fuziune, demonstraţie şi dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti, între Jiu şi Corabia”. 

Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei (1831-1891), comandantul forţelor armate Ruse în Balcani

Guvernul român a satisfăcut cererea ducelui  Nicolae iar frontul de la Plevna a fost pus sub comanda lui Carol I.  Pe 30 august  1877 de ziua ţarului armatele romano-ruse organizau ofesiva generală asupra complexului de fortificaţii Plevna, ostaşii români ocupând  după lupte grele, reduta Griviţa I. În cadrul consiliului de război din 2 septembrie, se ajunge la concluzia că Plevna nu poate fi cucerită printr-un asalt general, hotărându-se începerea unui asediu, care să ducă la capitularea cetăţii.
  La 28 noiembrie, trupele române cuceresc fortificaţiile de la Opanez, din sistemul defensiv al Plevnei. În urma

Gazi Osman Paşa, comandantul forţelor otomane asediate în fortificaţiile de la Plevna

acestei acţiuni,  Osman Paşa a încercat  să  străpungă linia de încercuire româno-rusă  şi să se îndrepta spre Sofia. Acţiunea sa a fost un eşec total   şi s-a ajuns la capitulare.  După căderea Plevnei, armata română a participat la luptele de la Vidin, din decembrie 1877 – ianuarie 1978.
   La sfârşitul războiului, tratatul de Pace de la San Stefano creştea influenţa  Rusiei în zonă nemulţumind marile puteri. S-a impus astfel un nou tratat  la Berlin,  în perioada 1 iunie – 1 iulie 1978, sub conducerea ,cancelarului  Otto von Bismark. 
Prin Tratatul de Pace de la Berlin, semnat la 1 iulie 1878, se recunoaşte independenţa de stat a României şi revenirea Dobrogei la patria mamă. Încălcând angajamentul luat prin Convenţia din 4 aprilie 1877, Rusia anexa cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad), care fuseseră restituite Moldovei prin Tratatul de Pace de la Paris, din 1856.

Zece arme…mai bizare

     Războiul a făcut şi va face mereu parte din îndeletnicirile de bază ale omului, care şi-a folosit inventivitatea şi în domeniul armelor. Folosindu-se de toate resursele de care dispuneau, oamenii au creat unelte care să zdrobească, lovească, nimicească. Fiecare popor a avut la îndemână diverse arme unice, dar de obicei când ne referim la antichitate ne vin în minte săbii, suliţe sau arcuri. Sunt însă şi multe arme mai puţin obişnuite, ca de exemplu:

Ciomagul de jad

Folosit îndeosebi de către triburile Maori din Noua Zeelandă, „ciomagul” cu design relativ simplu are ca material jadeitul. În mod bizar, Maori se foloseau de astfel de ciomege de dimensiuni în jur de doar 30 cm. mai mult pentru a împunge inamicul decât pentru a-i aplica lovituri. Arma mai avea şi o însemnătate spirituală. Fiecare armă dobândea un nume şi era transmisă din generaţie în generaţie. Se credea chiar că ciomagul beneficia de o mana (fortă spiritulaă) proprie. Ciomagul reprezenta un simbol al conducerii, iar dacă o căpetenie pierdea arma se depuneau mari eforturi în vederea recuperării sale.

Sabia Shaolinilor

Săbiile încovoiate chinezeşti erau preferatele călugărilor Shaolin din nord. Cu un design foarte artistic, lamele erau curbate în formă de cârlig la capătul care permitea purtătorului să lege lamele de vârf şi să le mânuiască ca pe o singură armă cu rază mare de acţiune. Garda în formă de semicerc era excelentă pentru blocarea loviturilor, dar şi pentru crestarea inamicului care venea prea aproape. Capătul mânerelor era ascuţit, ca un mini-pumnal, bun la înjunghierea pe rază scurtă. Aceste arme erau mai mult în apanajul civililor, armata uzitându-le foarte rar.

Cuţitul Kpinga

Kpinga era un cuţit care se arunca, caracteristic războinicilor din tribul Azande. Populaţia Zande sălăşluia în Nubia, o regiune din Africa alcătuită din Sudanul de Nord şi Egiptul de Sud. Cuţitul (cunoscut şi după porecla sa, Hunga Munga), avea dimensiuni cam de 50 cm. şi trei lame care se prelungeau din centru. Lama cea mai apropiată de mâner  imita forma organului genital masculin, simbolizând virilitatea războinica. Aranjamentul lamelor pe kpinga creştea considerabil şansele de atingere a ţintei. Dacă posesorul armei se însura, o dăruia drept zestre familiei soţiei sale.

Macuahuitl

Macuahuitl era o bucată mare de lemn sculptat în formă de spadă, în care se inserau bucăţi ascuţite de obsidian. Cum la macuahuitl lipsea un punct ascuţit, nu se putea întrebuinţa la înjunghiat, cu toate acestea rândurile dinţate cu obsidian aveau avantajul producerii unor răni prin rupere şi sfâşiere. Lemnul însuşi este suficient de tare şi greu pentru a zdrobi inamicul, astfel permiţând aztecilor captura sa cât era încă în viată, pentru ca apoi să săvârşească ritualul sacrificial.

Foarfecele

Arma aceasta cu un aspect mai ciudat era întrebuinţată în arena de către gladiatori. Interesant este că cei ce o mânuiau erau numiţi…”foarfece”. armătura de metal de la capăt alcătuia un tub lung care acoperea braţul gladiatorului, permiţând uşor blocarea, pararea şi contratacul. Făcută din oţel călit, foarfecele măsura până la un picior şi jumătate. Era surprinzător de uşoară, cântărind în jur de 2,5 kg., ceea ce amplifica viteza de mânuire. Designul special al armei o clasifica printre favoritele publicului.  

Chakramul

Nu este vorba chiar despre ceva asemănător cu frisbee…Spre deosebire de acesta, chakramul era adesea aruncat în verticală şi nu în orizontala. Cercul metalic mortal putea să aibă şi un picior în diametru (30 cm.). lama extrem de tăioasă asigura retezarea cu uşurinţă a mâinii sau piciorului. Arma este originară din India, unde se număra printre principalele arme folosite de nobilimea Sikh. Chakramul putea fi aşezat în stive şi aruncat repetitiv, iar o metodă interesanta de aruncare practicată de războinicii profesionişti era învârtirea pe degetul arătător şi apoi, cu o mişcare iute, aruncarea lamei către inamic.

Chu Ko Nu

O altă armă chinezească, cho ko nu este practic un strămoş al puştii. Sacrifica raza de acţiune şi forţa în favoare reîncărcării imediate. Caseta de lemn de pe arbaletă conţinea 10 săgeţi care se potriveau de îndată ce levierul rectangular din spate era tras înapoi după tragere. Un fapt interesant este că chu ko nu a continuat să fie folosit până la războaiele sino-japoneze din 1894-95, la mulţi ani dupa ascensiunea armelor de foc. Arbaleta putea să tragă în medie 10 săgeţi în 15 secunde. Comparativ cu timpul necesar reîncărcării arcului şi arbaletei normale, este o îmbunătăţire considerabila. Pentru a spori eficacitatea, unele săgeţi erau înmuiate în otravă extrasă din omeag.

Cuibul cu albine

Chinezii au fost foarte inovatori în materie de arme, trebuie să le acordăm credit pentru asta. Una dintre ele este „stupul”, sau focul zburător. Este vorba in primul rând de un recipient umplut cu tuburi în forma de hexagon, care văzut edin faţă dau impresia unui mare fagure. În interiorul fiecărui tub se afla o săgeată care se putea proiecta mai eficace decât în cazul arcului tradiţional. Până la 32 de de săgeţi puteau fi lansate simultan din asa-numitul cuib, ucigând destui duşmani.  

Katara

Aceasta armă de origine indiană oferea posesorului gheare de urs. Katara la prima vedere dispune de o singură lama, totuşi dacă este activat un trăgaci de pe mânerul în formă de H, lama se împărţea in trei, una pe mijloc şi două laterale. Cele trei lame nu numai că eficientizau arma pentru înjunghiat şi sfârtecat, dar aveau şi un puternic efect intimidant. Poziţionarea lamei pe mâner permitea şi pararea loviturilor. Designul neobişnuit mai are si un alt scop: lama triplă penetra cu uşurinţă orice fel de armură asiatică.

Zhua

Şi iar o armă chinezească…la fel de originală. Mâna remarcabilă de fier din vârful armei avea unghii tăioase care sfâşiau carnea, rupând-o de pe trup. Dar simpla greutate a armei era suficientă pentru a doborî inamicul, ghearele făcând-o cu adevărat fatală. Dacă era mânuită de un profesionist, se folosea şi pentru a da jos soldatul de pe cal. Principala uzanţă a zhuei se rezuma însă la deposedarea inamicului de scut, pentru a-l face vulnerabil în faţa mâinii de fier.

(sursa: listverse.com)

Introducerea pustii-mitraliere in dotarea armatei romane

 

Deşi pentru publicul larg imaginea Primului Război Mondial este reprezentată de soldaţii vegetând în tranşee insalubre sau de şirurile de soldaţi în atac decimaţi de mitralierele inamice, în realitate acesta a reprezentat o epocă de mutaţii importante pe plan social-politic şi militar. În domeniul armamentului au apărut noi elemente, precum folosirea avioanelor de vânătoare şi a celor de bombardament, a armei chimice, a tancului ş.a., iar în domeniul armamentului infanteriei a fost folosită, în premieră pe cîmpul de luptă, puşca-mitralieră.
Primele modele au fost fabricate concomitent în Franţa şi în Germania în anul 1915, iar în prima jumătate a anului 1916 s-a generalizat utilizarea lor pe Frontul de Vest. Dacă mitralierele grele aveau un caracter defensiv, puştile- mitraliere puteau fi folosite în ambele faze ale unei operaţiuni militare, în atac dovedindu-se eficiente pentru „curăţarea” tranşeelor inamice în momentul cuceririi acestora. De-altfel, puşca-mitralieră din dotarea armatei americane era poreclită „Thompson broom” (mătura Thompson). Prima bătălie importantă în care au fost folosite puştile-mitraliere a fost sângeroasa încleştare de pe râul Somme (1 iulie – 18 noiembrie 1916), unde, se spune, că 60.000 de militari britanici au fost ucişi într-o singură zi de luptă. Să reamintim faptul că tot în cadrul aceste bătălii, în ziua de 15 septembrie 1916, au fost utilizate, de către armata britanică, primele tancuri.
Participarea armatei române la Primul Război Mondial a făcut necesară asimilarea unor noi arme utilizate de către armatele aliate. Acest proces a avut loc în circumstanţele dramatice în care se afla România în prima jumătate a anului 1917. Retrase pe o treime din teritoriul Vechiului Regat, autorităţile politice şi militare au depus eforturi susţinute pentru reconstrucţia armatei române, după pierderile uriaşe din timpul dezastruoasei campanii a anului 1916.
Pe lângă refacerea materialului uman, în primele luni ale anului 1917 s-a pus un mare accent şi pe înzestrarea trupelor cu un armament modern. Trebuie să reamintim aici că, potrivit Convenţiei militare din 4/17 august 1916, Antanta se obligase să furnizeze zilnic părţii române 300 de tone de muniţii şi material de război, nerespectarea acestei clauze constituind una din cauzele înfrângerii armatei române. În 1917, această situaţie nu s-a mai repetat, aprovizionarea făcându-se în bune condiţii, astfel că până la jumătatea acestui an au fost livrate din Franţa 150.000 de puşti , 1.760 de mitraliere, 1.300.000 de grenade, 392 de piese de artilerie, 100 de avioane, iar din Marea Britanie 1.976 de mitraliere, 108 puşti–mitraliere şi 28 de piese de artilerie.
Procesului de instruire al militarilor români cu noile tipuri de arme s-a efectuat rapid, sub presiunea timpului, deoarece, odată cu venirea primăverii, era de presupus că trupele austro-germane vor relua ofensiva. Un exemplu în acest sens îl constituie introducerea puştii-mitralieră în dotarea unităţilor de infanterie. Acest proces a fost perfectat printr-o adresă, din 22 februarie/7 martie 1917, a generalului Henri Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze în România către generalul Constantin Prezan, şeful Statului Major General, prin care se anunţa apropiata sosire în România a unui prim lot de 500 de puşti-mitraliere franceze, model Chauchat 1915, numite astfel după ofiţerul francez care a prezidat comisia care a decis adoptarea acestei arme de către armata franceză.
Dotată cu un încărcător semicircular cu 20 de cartuşe, putea atinge o cadenţă de 350-400 de lovituri pe minut, cu o bătaie de 250 de metri. Fiabilitatea armei era destul de mediocră în comparaţie cu puştile-mitraliere germane sau englezeşti, acest lucru datorându-se poate şi faptului că firma producătoare, înainte de război, era profilată pe fabricarea bicicletelor!
Lotul sosit în România era însoţit de patru militari francezi cu rol de instructori, conduşi de locotenentul Felix Boyet. Aceştia şi-au desfăşurat activitatea, într-o primă fază, în perioada 5 mai-31 iulie 1917, în şcoala de instrucţie înfiinţată în localitatea Sodomeni, lîngă Paşcani, unde se efectuau cursuri de instruire cu o durată de 15 zile. Această şcoală funcţiona în cadrul Secţie Operaţii a Marelui Cartier General (M.C.G.). Primele trei serii trebuiau să pregătească instructori pentru şcolile divizionare. După formarea acestora, iniţierea în folosirea puştii-mitralieră se făcea la şcolile din cadrul diviziilor şi regimentelor, şcoala centrală organizând doar cursuri de perfecţionare în domeniu, cu o durată de trei zile pentru comandanţii de regimente, batalioane şi companii. Un detaliu interesant: militarii stângaci erau excluşi de la întrebuinţarea acestei arme.
O mărturie privind zelul militarilor români de a deprinde mânuirea acestei arme o avem de la generalul Constantin Dragu. Un căpitan francez, instructor la şcoala de pe lângă Divizia 13 infanterie, fiind întrebat cît timp este necesar pentru un ciclu de instrucţie, a răspuns că minim 20 de zile deşi, oficial, se acordaseră 15 zile. După numai 10 zile, ofiţerul francez le-a spus, cu mare bucurie, camarazilor români:„Misiunea mea este îndeplinită, soldaţii dumneavoastră se aseamănă de minune cu ai noştri şi sunt mai îndrăciţi poate în a prinde instrucţia”.
Problemele rezultate din utilizarea puştii-mitralieră în timpul bătăliilor din vara anului 1917 sunt prezentate în Ordinul Circular al M.C.G din 18/31 august 1917 în care este semnalată pierderea, în timpul luptelor, a 387 de astfel de arme. Se opina că numărul mare de pierderi se datora în parte neglijenţei, precum şi faptului că nu soldaţii nu înţeleseseră înţeles îndeajuns utilizarea puştii-mitralieră: „Într-adevăr puşca-mitralieră pare a fi considerată mai mult ca o armă individuală pe care cel ce o poartă se crede îndreptăţit să o arunce în toiul luptei, ţinând seamă numai de comoditatea lui personală şi nu ca o armă a unităţii, folositoare tuturor şi, prin urmare, de care toţi la rigoare trebuiau să răspundă şi să se îngrijească […]. Se va atrage în special atenţia asupra faptului că puşca – mitralieră este în realitate arma companiei căreia îi este afectată şi nu a individului ce o poartă şi că, prin urmare, toţi sunt datori să o salveze la ocazie, aşa cum servanţii unui tun sau ai unei mitraliere sunt obligaţi să salveze piesele pe care le deservesc. Este inadmisibil ca dispariţia unui puşcaş-mitralior să atragă după sine neîntrebuinţarea armei sale. Orice armă al cărei puşcaş-mitralior fost scos din luptă va fi deîndată ridicată şi utilizată din nou. Portul puştii-mitraliere trebuie să fie râvnit de oameni şi considerat o onoare”.
Pe de altă parte, un referat al Secţiei Operaţii din cadrul M.C.G,din septembrie 1917 menţiona faptul că personalul instruit în mânuirea puştii- mitraliere „a dispărut în lupte sau s-a redus cu desăvârşire”, astfel că se impunea reluarea activităţii Şcolii centrale de la Sodomeni prin instruirea urgentă a două serii de militari.
La 17/30 octombrie 1917 Felix Boyet, avansat între timp căpitan, se adresează maiorului Andrievici, şeful Biroului Operaţii din cadrul secţiei omonime a M.C.G. propunându-i ca Şcoala centrală de puşcaşi mitraliori să preia şi instrucţia ofiţerilor şi subofiţerilor la nivel de regiment, întrucât centrele de instrucţie divizionare nu funcţionau satisfăcător.
Ca o recunoaştere a meritelor sale, la 27 decembrie 1917/9 ianuarie 1918, şeful Biroului Operaţii din M.C.G. propunea decorarea căpitanului Felix Boyet cu ordinul „Steaua României” în grad de cavaler.
Şcoala centrală de puşcaşi-mitraliori a funcţionat până la 1 aprilie 1918, fiind desfiinţată în urma măsurilor de demobilizare a armatei române stabilite prin tratatul de pace pe care România a fost nevoită să-l încheie cu Puterile Centrale la 24 aprilie /7mai 1918, în urma ieşirii din război a Rusiei.
Asimilarea în scurt timp de către militarii români a noilor tipuri de arme care le-au parvenit în prima jumătate a anului 1917 a demonstrat capacitatea organismului militar românesc de adaptare la cerinţele epocii, calitate pe care o vedem şi astăzi când armata română trebuie, încă o dată, să se sincronizeze cu cele mai moderne armate ale lumii.

Lucian DRĂGHICI ( articol publicat   în e-istorie)