Astăzi este ziua limbii române pentru toţi românii

   În urma “Marii Adunări Naţionale” de la Chişinău din 27 august 1989, în care mii de moldoveni ceruseră proclamarea limbii române ca limbă de stat şi revenirea la grafia latină, în 31 august Sovietul Suprem al republicii  a votat legile care îndeplineau aceste cerinţe.

        Astfel, ziua de 31 august  este declarată sărbătoare naţională în Republica Moldova. Sărbătoarea a început sa fie celebrată în 1990, sub numele de „Limba noastră cea română” sau „Ziua limbii române”. Patru ani mai târziu s-a decis schimbarea denumirii iniţiale în „Limba noastră”. Din 2006, de 31 august este organizat  pe treptele Teatrului Naţional din Bucureşti, „Concertul limbii române” în semn de solidaritate cu cei de peste Prut.

      Perioada de 72 de ani de la 28 iunie 1940, când URSS şi-a anexat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa nu a fost  suficientă pentru diminuarea în memoria colectivă a românilor de la est de Prut a apartenenţei naţionale.

   Dovadă a celor spuse mai sus sunt  numeroasele acţiuni ale tinerilor de peste Prut. Cea mai recentă iniţiativă „10.000 pentru Unire” este lansată de Platforma Civică “Acţiunea 2012″ şi cheamă toate forţele pro-unioniste din Republica Moldova să se alăture Marşului unionist de pe 16 septembrie.Platforma Civică ACŢIUNEA 2012 se prezintă ca o coaliţie de organizaţii non-guvernamentale şi grupuri de iniţiativă şi militează pentru realizarea obiectivului generaţiilor trecute, prezente şi viitoare de regăsire a românilor de pe cele două maluri ale Prutului în cadrul aceluiaşi stat.

30 august 1877- 135 de ani de la asaltul armatei române asupra redutei turcești Plevna

“Aşadar, domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă.” – declaraţia din cadrul parlamentului din 9 mai 1877 a lui M.Kogalniceanu

      Intensificarea luptei de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominaţia otomană a constituit momentul  favorabil atingerii obiectivului urmărit de români.  Guvernul liberal în frunte cu Ion C. Brătianu, cercurile politice româneşti au apreciat că independenţa pe calea armelor nu se poate realiza, datorită raportului de forţe dintre ţara noastră şi Poartă, decât cu sprijinul Rusiei.
    România a încheiat astfel,  la 4 aprilie 1877,  la Bucureşti, Convenţia româno-rusă, în baza căreia statul român permitea armatelor ruse trecerea pe teritoriul naţional spre Balcani, iar Rusia se obliga să menţină şi să apere integritatea teritorială a României şi să respecte drepturile politice ale statului român.
La 12 aprilie 1877, Rusia declara război Imperiului Otoman, la 21 aprilie artileria turcă bombarda Brăila, iar la 26 aprilie Calafatul, Bechetul, Olteniţa şi Călăraşii. Artileria română răspundea  prin bombardarea Vidinului la 26 aprilie şi astfel se ajunge la instituirea stării de război între România şi Poarta.
La 9 mai 1977, ministrul român de Externe Mihail Kogălniceanu proclama independenţa de stat a României, printr-un  memorabil discurs.

Marele duce Nicolae, comandant suprem al armatei ruse , care în prima fază a războiului a respins cooperarea activă cu armata română, s-a văzut nevoit,  să solicite insistent intervenţia armatei române la sud de Dunăre. La 19 iulie 1877, a adresat o telegramă principelui Carol, cerându-i să treacă cât mai repede Dunărea:

,,Turcii, îngrămădind cele mai mari mase la Plevna, ne nimicesc. Te rog să faci fuziune, demonstraţie şi dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti, între Jiu şi Corabia”. 

Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei (1831-1891), comandantul forţelor armate Ruse în Balcani

Guvernul român a satisfăcut cererea ducelui  Nicolae iar frontul de la Plevna a fost pus sub comanda lui Carol I.  Pe 30 august  1877 de ziua ţarului armatele romano-ruse organizau ofesiva generală asupra complexului de fortificaţii Plevna, ostaşii români ocupând  după lupte grele, reduta Griviţa I. În cadrul consiliului de război din 2 septembrie, se ajunge la concluzia că Plevna nu poate fi cucerită printr-un asalt general, hotărându-se începerea unui asediu, care să ducă la capitularea cetăţii.
  La 28 noiembrie, trupele române cuceresc fortificaţiile de la Opanez, din sistemul defensiv al Plevnei. În urma

Gazi Osman Paşa, comandantul forţelor otomane asediate în fortificaţiile de la Plevna

acestei acţiuni,  Osman Paşa a încercat  să  străpungă linia de încercuire româno-rusă  şi să se îndrepta spre Sofia. Acţiunea sa a fost un eşec total   şi s-a ajuns la capitulare.  După căderea Plevnei, armata română a participat la luptele de la Vidin, din decembrie 1877 – ianuarie 1978.
   La sfârşitul războiului, tratatul de Pace de la San Stefano creştea influenţa  Rusiei în zonă nemulţumind marile puteri. S-a impus astfel un nou tratat  la Berlin,  în perioada 1 iunie – 1 iulie 1978, sub conducerea ,cancelarului  Otto von Bismark. 
Prin Tratatul de Pace de la Berlin, semnat la 1 iulie 1878, se recunoaşte independenţa de stat a României şi revenirea Dobrogei la patria mamă. Încălcând angajamentul luat prin Convenţia din 4 aprilie 1877, Rusia anexa cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad), care fuseseră restituite Moldovei prin Tratatul de Pace de la Paris, din 1856.

Concurs BlogAwards – Câştigă un netbook sau stick-uri de memorie

        Poţi câştiga un netbook şi 4 stick-uri de memorie dacă ai blog de minim o săptamană înainte de începutul acestui concurs şi  te abonezi la newsletter-ul BlogAwards.ro.
      Dacă eşti abonat înainte de începutul concursului, eşti deja înscris! Nu mai e nevoie să te mai abonezi! Premiile vor fi acordate în momentul atingerii numărului de 1000 de abonaţi la newsletter. Detalii aici.

„A o întoarce ca la Ploiești“. Povestea unei expresii care a făcut istorie

    

        Calea ferată de la Ploieşti s-a imprimat de-a lungul timpului în memoria tuturor şi prin folosirea unei sintagme, probabil cea mai cunoscută, privind oraşul, la nivel naţional: ,,a întoarce precum trenul la Ploieşti”

În formă prescurtată ,,ai întors-o ca la Ploieşti” este uzitată, şi astăzi, pentru a desemna o schimbare bruscă de atitudine.

Care a fost contextul generării acestei expresii?

Construirea liniilor de cale ferată Bucureşti-Ploieşti (1872) şi Ploieşti-Predeal (1879) s-a realizat în intervale de timp diferite, iar motivele financiare au impus soluţia folosirii liniei deja construită de la București până la Ploieşti, unde constructorii liniei spre Predeal s-au legat direct în linia existentă în Gara Ploieşti.

Trenurile de la Bucureşti care mergeau spre Ardeal erau oprite în gară, locomotiva era decuplată de garnitură, intra pe o linie de manevră şi era întoarsă pe o placă turnantă, acţionată manual (astăzi cea existentă la depoul Ploieşti Sud este acţionată electric) și direcționată pe linia spre Predeal. Locomotiva era cuplată la celălalt capăt al garniturii, astfel ultimul vagon al trenului venit de la Bucureşti, devenea primul.

   Când trenul pornea, călătorii aveau un sentiment general de teamă că s-au suit într-o cursă greşită, acesta părând că se întoarce la Bucureşti, deşi, în realitate, rula pe linia spre Predeal. Două generații au apucat întoarcerea trenului. În 1886, la Gara Ploieşti erau şapte linii de circulaţie, cinci erau folosite pentru trenurile de călători, iar restul pentru trenurile de marfă. Nu existau linii de manevră, acestea efectuându-se pe liniile principale, fapt care conducea ca schimbarea direcţiei spre Predeal, sau Bucureşti să dureze probabil câteva zeci de minute, pe care călătorii le petreceau în restaurantul gării, sau în vagoane servind ceea ce cumpărau de la negustorii ambulanţi. Această manevră a fost efectuată o perioadă  îndelungată  de timp: din 1879 (anul inaugurării liniei Ploieşti-Predeal) şi până în anii 1913-1915, când a fost construit Triajul Ploieştiului, iar trenurile au ocolit oraşul intrând direct pe linia spre Predeal. Faptul că două generaţii de călători au apucat întoarcerea trenului şi au avut acelaşi sentiment de teamă, că au greşit destinaţia şi trenul, a întipărit profund în mentalul colectiv expresia „a întoarce ca la Ploieşti”.

Trenul nu mai întoarce ca la Ploieşti de aproape 100 de ani. Fenomenul era unul, evident, spectaculos, pentru o societate cu puternice trăsături rurale, nesigură atunci când uzita tehnologia, pe care de multe ori nu o înţelegea.

Caragiale, însuşi, a simţit nevoia să vorbească despre acest „fenomen” în schiţa sa „Întârziere”, publicată în anul 1900: ,, Dela Ploieşti, trenul de Predeal că să apuce spre Bucureşti schimbă frontul şi, ca şi cum ar vrea să se întoarcă înapoi, locomotive se pune acolo, unde până aici era coada trenului“.

Impactul acesta a fost aşa de puternic şi impresionant pentru călătorii cu trenul încât s-a transmis din generaţie în generație şi chiar şi azi, la aproape o sută de ani de când trenul nu mai întoarce ca la Ploieşti, expresia este uzitată pentru a  desemna schimbări, comportamentale sau de atitudine, neaşteptate.

 

File din viitorul volum al monografiei Ploieştiului

Informaţiile ne-au fost puse la dispoziţie de profesorul şi istoricul Dorin Stănescu şi sunt file inedite din viitorul volum II din „Marea Carte a Ploieştilor”, aflat în pregătire la „Societatea Culturală Ploieşti – Mileniul III”.

La 74 de ani de la apariţia primei monografii a oraşului Ploiești, realizată de Mihail Sevastos, şi după o muncă titanică, de un deceniu, 16 istorici, profesori, arheologi şi cercetători au dăruit ploieştenilor „Marea Carte” a oraşului.

În 1937, prozatorul şi gazetarul Mihail Sevastos publica monumentala lucrare „Monografie a oraşului Ploieşti”, singura de asemenea proporţii şi ţinută grafică apărută în România până la acea dată. Evoluţiile economice, politice şi sociale explozive, înregistrate în tot acest timp impuneau o nouă monografie care să facă cunoscute ploieştenilor trecutul şi prezentul oraşului în care locuiesc.

Lucrarea este concepută în trei mari volume, în format A4, fiecare de câte aproximativ 1.000 de pagini. Primul tratează istoria şi populaţia şi este dedicat lui Mihai Viteazul. Al doilea este dedicat petroliştilor şi tratează viaţa economică, iar al treilea, un tratat despre viaţa culturală, este închinat lui Caragiale.

(sursa: adevarul.ro)

Emil Cioran versus Petre Ţuţea – exerciţiu de admiraţie

     Te copleşeşte  claritatea extraordinară a ideilor, stilul inconfundabil, simplitatea şi modestia acestor oameni. Acest dialog peste timp  este un antidot pentru tot ceea ce ne înconjoarăm !

100 de ani de la izbucnirea Primului Război Balcanic

                   Brevet primit de soldatul  Buraga Ioan  din Batalionul de Pontonieri  în urma participării la campania din 1913

        Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Balcanic, prin care Liga Balcanică  obţinea  ultimele teritorii europene stăpânite de imperiul otoman. Încurajate de înfrângerea turcilor în războiul cu italienii pentru  Tripolitania, statele balcanice au declarat război Turciei în luna septembrie 1912, mai întâi Bulgaria, apoi Serbia, Muntenegru şi Grecia. Scopul declarat era eliberarea conaţionalilor din Imperiul Otoman şi unificarea teritoriilor eliberate. Ostilităţile au încetat la 2 decembrie 1912 iar la  30 mai 1913 era semnat tratatul de la Londra ce consfinţea noile schimbări teritoriale  rezultate în urma Primului Război Balcanic. Tratativele duse la Londra, au dat prea puţine rezultate concrete, datorită numeroaselor puncte divergente între balcanici şi otomani, între balcanici şi în special între interesele marilor puteri.  În urma acestui tratat, Tracia răsăriteană cu Adrianopolul se uneşte cu Bulgaria, iar Macedonia se împarte între aliaţi.

      Primii paşi făcuţi în vederea încheierii unei alianţe sârbo-greceşti împotriva Bulgariei au fost făcuţi cu ocazia întâlnirii în luna ianuarie 1913 între moştenitorul  tronului Serbiei,  Alexandru şi prinţul Nicolae al Greciei.  Tratatul propriu-zis a fost perfectat la  1 iunie, o zi după semnarea la Londra a păcii  între aliaţii balcanici şi Turcia.

Medalie din argint  Av :” ÎN AMINTIREA ÎNĂLŢĂTORULUI AVÂNT” 1913

                           Rv. DIN CARPAŢI PESTE DUNĂRE LA BALCANI

 Medalie din emisă în timpul domniei regelui CAROL I ce face parte din tematica războiului balcanic din 1913 pentru realipirea Dobrogei şi pacea de la Bucuresti. Aceasta medalie a fost conferită tuturor militarilor care au participat la campania din Bulgaria, în cel de-al doilea război balcanic.

      În urma numeroaselor neânţelegeri dintre aliaţii izbucneşte cel de-al Doilea Război Balcanic ( 29 iunie – 10 august 1913). Pentru Bulgaria, reprezenta o  şansă  de a ocupa întreaga Macedonie şi de a domina Balcanii, în timp ce pentru Serbia şi Grecia războiul însemna şansa de a împărţi între ele Macedonia şi de a împiedica hegemonia Bulgariei.

    România a urmărit îndeaproape desfăşurarea conflictului, a negocierilor de la Londra, şi mai ales implicarea marilor puteri ce au îngreunat şi mai mult  situaţia din Balcani. Pe parcursul  primului război balcanic România solicită marilor puteri, să ia în consideraţie o corecţie necesară a graniţei sale cu Bulgaria în sudul Dobrogei, care fusese respinsă în 1878 mai ales ca urmare a poziţiei ruseşti. Doleanţa românilor a fost privită favorabil, de Franţa şi Rusia care urmăreau de această dată să atragă România de partea Antantei. Solicitările României au fost discutate în cadrul Conferinţei de la Petersburg (martie- aprilie 1913) şi acceptate de către Puterile Antantei doar în parte, respectiv să i se cedeze doar Silistra şi un teritoriu înconjurător redus ca suprafaţă ceea ce a fost de natură să genereze nemulţumire şi la Bucureşti şi la Sofia. Pe de altă parte neînţelegerile dintre membrii coaliţiei antiotomane (Bulgaria, Grecia, Serbia) îndeosebi cu privire la Macedonia şi apropierea tot mai accentuată dintre Sofia şi Viena, Austro-Ungaria urmând a lovi în Serbia, au condus la atacurile militare ale Bulgariei contra Greciei şi Serbiei.  

      La 10 iulie armata română a trecut Dunărea determinînd capitularea trupelor bulgare. Pacea s-a negociat la Bucureşti sub preşedinţia primului ministru Titu Maiorescu. Bulgaria era  obligată să cedeze Serbiei o parte a Macedoniei iar către Grecia sudul acestei provincii şi o parte din Tracia apuseană. Turcia primea o parte a Traciei răsăritene, inclusiv Adrianopolul, în timp ce România anexa  Cadrilaterul.

          CONFERINŢA PĂCII DE LA BUCUREŞTI 1913

 

 

Cetăţile şi castelele româneşti

       De-a lungul timpului în România s-au construit  castele şi cetăţi ce au fost folosite  ca reşedinţe domneşti sau   puncte de apărare împotriva invadatorilor. O parte dintre aceste construcţii  au dispărut,  altele s-au păstrat  fiind în diferite stadii de degradare.  Astăzi, foarte puţine dintre ele sunt  îngrijite şi exploatate turistic.

Cetatea Calnic

Cetatea Alba

Cetatea Hotinului

Cetatea Sighişoara

Cetatea Neamţului

Cetatea Râşnov

Cetatea Sucevei

Cetatea Sarmizegetusa

Cetatea Histria

Cetatea Enisala

Cetatea Targovişte

Cetatea Devei

Cetatea Biertan

Cetatea Făgăraş

Cetatea Feldioara

Cetatea Poienari

Cetatea Viscri

Cetatea Hotinului

Castelul Bran

Castelul Peleş

Castelul Banffy

Castelul Corvineştilor

Genocidul sufletelor

     „Te obligau să mănânci pâinea din trei înghiţituri sau, dimpotrivă, să stai cu pâinea în gură zile întregi; să mănânci din „treucă” mâncarea fierbinte, cu mâinile la spate, deci fără ajutorul lor; pe burtă sau în genunchi, aplecat deasupra gamelei, şi se dădea câte o lovitură scurtă cu bocancul, arzându-ţi faţa cu arpacaşul fierbinte şi mozolindu-te; ţi se adăugau cantităţi exagerate de sare în mâncare, după care, timp de câteva zile, nu ţi se dădea apă, apoi îţi dădeau apă cu foarte multă sare în ea.” – Costin Merişca, Tragedia Piteşti. O cronică a „reeducării” din închisorile comuniste, Institutul European, Iaşi, 1997, p.68

     Penitenciarul din Piteşti,  a fost  renumit pentru  încercările de „reeducare”, efectuate din iniţiativa  autorităţilor comuniste în perioada anilor 1949-1952.  Acest experiment s-a  redus la  administrarea unor bătăi şi torturi brutale,  cu scopul de a „reeduca total” deţinuţii politici,  majoritatea studenţi,  membri în grupări interzise de comunişti ca Partidul Național Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Garda de Fier . Scopul experimentului, a fost lichidarea tuturor convingerilor şi ideilor politice, religioase ale deţinuţilor, până la  obedienţa  absolută.

 

Vezi acest document pe Scribd

Cea mai veche aşezare neolitică din ţară descoperită pe tronsonul IV al autostrăzii Sibiu-Orăştie

          Cea mai veche asezare neolitica din tara a fost descoperita de arheologi pe tronsonul IV al autostrazii Sibiu-Orastie, in zona localitatii sibiene Cristian.
  Directorul Muzeului Brukenthal, Sabin Luca, sustine ca ea a fost intemeiata de primul val de agricultori care au migrat din Orientul Apropiat. Sabin Luca, directorului Muzeului National Brukenthal, institutie care a coordonat lucrarile de cercetare arheologica de pe tronsonul IV al autostrazii Sibiu-Orastie, a prezentat, miercuri, intr-o conferinta de presa, o parte din descoperirile facute intr-unul dintre cele noua situri de pe traseul viitoarei autostrazi.„> Potrivit acestuia, in apropierea localitatii Cristian din judetul Sibiu, la patru metri de la suprafata solului – o adancime neasteptata pentru arheologi, a fost descoperita cea mai veche asezare neolitica din Romania, aceasta apartinand primului val de agricultori din istoria Europei, care au migrat din Orientul Apropiat, peste Balcani.

“Toate cele noua situri cercetate au dat materiale arheologice de exceptie. Din ele putem sa facem un muzeu, avem mii de obiecte restaurate sau in curs de restaurare, avem observatii inclusiv de arhitectura, lucram ca un muzeu european, ba as indrazni cam peste nivelul multor muzee din Europa. De ce e important acest sit (situl Cristian – n.red.)? Am descoperit in sit un lucru pe care toata lumea il considera ipotetic, cel putin pe teritoriul Romaniei, si anume prima faza, cea mai veche faza, cel mai vechi moment in care au aparut purtatorii tehnologiilor neoliticului, adica momentul in care, in urma unei schimbari climatice majore, oamenii din Orient, din Anatolia, cel mai aproape de noi, au inceput sa colonizeze aceasta zona, peste o populatie de vanatori si pescari. (…)  Acestia au venit cu tehnologiile de supravietuire din Orient, ei stiu sa isi construiasca la suprafata case si sa constituie asezari din mai multe locuinte, vin cu o tehnologie de ingropare, au un anumit rit si ritual din Orient, isi ingroapa intentionat mortii, constituie primele necropole, cimitire”, a explicat Sabin Luca.

         El a adaugat ca, pentru “fundarea rituala” a acestei asezari, a fost realizat un sanctuar format din gropi in care au fost depozitate vase ceramice, in total fiind aproximativ 60 de piese. Acestea se alatura celor 18.000 de fragmente ceramice descoperite in locuinte, care urmeaza sa fie restaurate.

Printre obiectele gasite: “o masca, cea mai veche din Europa cel putin”

Printre obiectele gasite, cele mai importante sunt o masca, “cea mai veche din Europa cel putin”, catalogata de el ca “o descoperire epocala”, si cel mai vechi vas cu doua guri cunoscut.

“Populatia aceasta are un cult constituit, au sanctuare, cunosc ceramica, spre deosebire de populatia locala. Cunosc uneltele din piatra slefuita, au o plastica in lut, pornind de la figurine, si aici avem un exemplu unic in Europa, aceasta masca. (…) Prin tipologia ei, aceasta masca vine cel putin din Anatolia, unde sunt aceste figurine cu ochi asa-numiti boabe de cafea, este un argument pentru vechimea acestei piese, de 8.000 de ani. (…)

Ei au facut un camp de gropi, pe care l-am descoperit aproape in intregime, in care exista unul, doua, trei vase,

este cea mai mare colectie de vase din prima faza a neoliticului din Europa.Acest sanctuar de gropi semnifica pentru ei ceva, noi niciodata nu vom putea descifra ce, in adevaratul sens al cuvantului, semnifica consacrarea acelui loc. Piesa centrala a acestei consacrari este acest vas, care tipologic este unic. Deja am facut analize, pentru ca am constatat ca e ceva in interiorul vasului. Analizele facute la Institutul de Fizica de la Magurele au dus la constatarea ca e cea mai veche vopsea cunoscuta in istoria lumii.Amanuntele vor fi publicate, dar oricum este o descoperire naucitoare si va face voga in lume. Acest vas avea o pozitie centrala pe axul campului ritual”, a explicat directorul muzeului Brukenthal.La un moment dat, probabil din cauza unui conflict, populatia de agricultori a parasit asezarea de la Cristian. Mortii au fost ingropati in case, fiind descoperite opt schelete, iar casele au fost rasturnate peste cadavre si asezarea a fost abandonata.

“Aceasta asezare este nederanjata de altii, peste ei nu a mai locuit nimeni 8.000 de ani. Aceasta este marea sansa, ca nu a mai venit nimeni sa ii deranjeze”, a conchis Luca.

(sursa: cotidianu)

Jean Moscopol muzică şi pamflet anticomunist

                               Jean Moscopol (1903- 1980)

      Numele său real era Ioan Moscu şi s-a născut la Brăila, la 26 februarie 1903. Părinţii lui erau greci: mama, Terpsihore, era din Constanţa, în timp ce tatăl său, Lascăr, era de prin Mesimvria, dar se stabilise la Brăila. Se spune că talentul l-ar fi moştenit de la cea care l-a născut, mama sa având voce de soprană.  De mic avea uşurinţa de a învăţa. Ştia să cânte la mai multe instrumente, cunoştea bine franceza, italiana, engleza, germana şi greaca. Cursurile primar şi secundar le-a făcut la Brăila, iar liceul l-a terminat la Galaţi.
În anii 1921-22 a fost funcţionar la Agenţia maritimă „M. Embiricos et Co”, apoi încă doi ani la Agenţia „P. Macri et Son” din Brăila, iar din 1925 până în 1929 a lucrat la Banca „Chrissoveloni” din Bucureşti.
În timp ce era student la Aeronautică, cineva l-a sfătuit să-şi valorifice talentul muzical şi să facă nişte înregistrări. Din acel moment, muzica a devenit profesia sa. Jean Moscopol nu a fost căsătorit niciodată. În 1929 a debutat la barul „Zissu”, de pe Şerban Vodă. Făcea epigrame pe moment celor de la masă, îi dispunea. A publicat si o carte de epigrame: „101 răutăţi”. În perioada aceea a apărut şi în filmul „O noapte furtunoasă”, el interpretând rolul şansonetistului care cânta la grădina de vară „Union”. Tot atunci a făcut înregistrări pe primele plăci de gramofon şi a debutat la radio.

În 1930 a luat lecţii de muzică, a dat examen şi a fost confirmat ca artist profesionist. H. Nicolaide l-a luat la Teatrul de Revistă „Alhambra”, unde a cântat în operetele: „Alhambritta„, „Lăsaţi-mă să cânt” şi „Contesa Maritza”.
În 1931 a făcut un turneu prin ţară cu Ion Manolescu, actor la Teatrul Naţional. Din acest an a devenit artistul exclusiv al Casei londoneze de discuri „His Master’s Voice”. De-a lungul anilor, a înregistrat pe discuri de gramofon peste 300 de cântece, de facturi diverse, româneşti şi străine.
În 1932 a plecat la Berlin, unde a imprimat discuri cu orchestre celebre ca Honlgsberg, James Kok, şi a luat lecţii de canto cu profesorul Korst.
După război, concepţiile lui politice fiind în totală contradicţie cu regimul care se instala, nu a acceptat să devină cântăreţul noii puteri de la Bucureşti. Îşi făcuse cunoştinţe în lumea teatrală şi Elvira Popescu, care era la Paris, l-a ajutat să plece din ţară, în 1947, cu acte în regulă. A ajuns întâi in Grecia, apoi în Germania, de unde a mers în Franţa. După scurt timp, a trecut oceanul şi s-a stabilit în America, la New York. În America nu a mai avut aceeaşi carieră strălucitoare ca în România, dar s-a implicat în viaţa comunităţii românilor de la biserica „Sf. Dumitru” din New York, al cărei şef a devenit. După slujbă, organiza întâlnirea românilor din diaspora. Pentru a-şi câştiga existenţa, a avut diferite servicii, ocupaţii nesemnificative pentru cariera lui artistică.

În anii ’70, cu sprijinul lui Aristide Buhoiu, directorul ziarului „Universul”, a înregistrat o serie de cântece. Lansarea lor s-a facut la Bucureşti, în 1993.
Lui îi aparţin melodii precum „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă sara?„, „Mână, birjar” şi „Tot ce-i românesc nu piere„.
Din cauza atitudinii sale vehemente împotriva rusificării ţării după invazia sovietică, regimul comunist a incercat sa-l şteargă din conştiinţa naţională prin marginalizarea lui. Regizorul Stefan Gladin a întâmpinat mari dificultăţi in culegera de informaţii despre artist pentru un film biografic pentru că acestea au fost scoase din arhive in anii ’50-’60.

       Moscopol a dat dovada de mult curaj – a compus şi interpretat numeroase melodii anticomuniste (de ex. împotriva lui Petru Groza, sluga), anti-sovietizare, anti-rusificare etc.

          Între aceste compoziţii anti-regim, aflăm şi o melodie îndreptată împotriva Patriarhului Justinian Marina (1948-1977), perceput de Moscopol ca un patriarh aservit regimului comunist (astfel perceput, de altfel, de întregul exil, ca şi de cei ce sufereau în temniţe sau lagăre, precum un Dimitrie Bejan în Uniunea Sovietică). Deopotrivă este atacat Mitropolitul Moldovei Sebastian Rusan (1950-1956). Câteva din cântecele sale pot fi downloadate de aici dacă aveţi puţină răbdare.